Titlul: Cele mai frumoase povești de H. C. Andersen
Autor: Hans Christian Andersen
Editura: Corint
An apariţie: 2015
Număr pagini: 224
Este cumva Hans Christian Andersen un magician între povestitori? Pentru că, după ce citim povestea „Păstoriţa şi hornarul”, aşa ne apare. În poveştile sale nemuritoare nu doar fapte ale unor fiinţe umane se împletesc, pe parcursul unor întâmplări incredibile, cu cele ale unor personaje fantastice precum în „Crăiasa Zăpezii”, „Fata din soc”, „Lebedele”, „Zâna mării” („Mica Sirenă”), dar şi obiectele sau jucăriile au propriile lor vieţi secrete. În destinul acestora apare doar un singur detaliu fantastic, ce-i drept esenţial. Aceste lucruri neînsufleţite prind viaţă. Iar povestitorul pare a avea o baghetă magică în cuvântul său de povestitor. Pentru că odată atinşi de acesta, noi, cititorii, începem să dăm mai multă importanţă lucrurilor din jurul nostru, să le urmărim povestea, să le auzim vocile, să le ascultăm bucuriile şi necazurile şi mai ales să ne regăsim în ele.
În „Păstoriţa şi hornarul” avem doi protagonişti pe cât de neînsemnaţi pe atât de extraordinari. Şi ce vârtej de sentimente, ce iureş de contradicţii captivante ascund aceştia?
Au fost făuriţi din acelaşi material, porţelanul. Un bibelou închipuia o păstoriţă. Iar aceasta: Purta ghetuţe aurite, rochia era împodobită cu un trandafir roşu şi mai avea o pălărie de aur şi un toiag ciobănesc; într-un cuvânt – era minunat de frumoasă.
Celălalt bibelou era hornar şi asta se datora doar închipuirii lui; meşterul care-l făurise putea la fel de bine să facă din el un fecior de domn, dacă ar fi vrut. Dar povestitorul ne indică şi un amănunt la acest hornar care sugerează ceva special la acesta: Stătea deci acolo, nostim cum era, cu scara lui şi cu un obraz tot atât de alb şi de trandafiriu ca al unei fete; de fapt, aceasta era o greşeală, căci obrazul lui trebuia să fie ceva mai negru.
S-a nimerit ca posesorul acestor bibelouri să le aşeze, poate deloc întâmplător, unul lângă altul pe o măsuţă deasupra căreia era o oglindă. Pentru că se asemănau – erau amândoi din porţelan, la fel de fragili – şi pentru că erau tineri, la început de drum, s-au logodit. Părea că au tot viitorul înainte, un viitor ce părea firesc pentru toţi cei care îi cunoşteau. Toţi, mai puţin unul, un bărbat cu un nume foarte alambicat şi… caraghios. Putea fi oare reprezentarea zeului Pan, o divinitate a vechilor greci care îi ocrotea pe păstori? Cel puţin asta îţi vine în minte când citeşti descrierea acestui personaj masculin parcă uitat de vremuri în vecinătatea idilică a tânărului cuplu: avea picioare de ţap, nişte coarne mici şi o barbă lungă. Ştim doar că această creatură îi privea de sus, dintre ornamentele crestate pe un dulap vechi din lemn. La rândul său era sculptat şi aşezat în mijlocul dulapului.
Bărbatul şi-o dorea pe tânăra păstoriţă, era atras de inocenţa ei şi îşi pusese în minte să şi-o facă nevastă. Dorinţa îi era ca şi împlinită pentru că adevărata ameninţare venea din partea bunicului fetei, o statuetă care înfăţişa un chinez bătrân. Iar acesta ştia să dea din cap. Era şi el de porţelan şi se lăuda că e bunicul micii păstoriţe, lucru pe care însă nu-l putea dovedi. De aceea acesta era încredinţat că are drepturi asupra fetei şi chiar a încuviinţat să o dea de nevastă creaturii, pentru că aceasta era din lemn de mahon, iar dulapul său era plin de argintărie, pe care o păstra în sertare secrete.
Fata însă era de altă părere, ea nu îşi dorea să intre într-un dulap întunecat alături de alte unsprezece posibile neveste ale bărbatului. Aşa că îl imploră, cu ochii în lacrimi, pe micul ei hornar, să plece împreună în lumea largă.
Era tot ce îşi dorea şi hornarul care ştia că avea o meserie bună, cu care putea câştiga îndeajuns să se poată întreţină.
Urmează o aventură destul de riscantă, pentru că tinerii erau urmăriţi de bătrânul chinez de porţelan şi la fiecare pas trebuiau să fie atenţi să nu se spargă. Până la urmă coşarul propune o soluţie, care, deşi „murdară”, era singura lor opţiune reală: să se caţere pe pereţii căminului, să intre apoi prin burlanele negre şi, târându-se prin horn, să iasă pe acoperişul clădirii înalte, de unde ar fi putut privi nestingheriţi cerul înstelat şi lumea largă. Doar această cale întortocheată, dar bine cunoscută, chiar şi cu ochii închişi, de coşarul cel viteaz îi putea scoate la liman. Păstoriţa se învoi cu teamă, dar acceptă planul hornarului. Însă ceva la care nici măcar micuţul bibelou nu se aştepta avea să i se întâmple păstoriţei şi să zădărnicească tot efortul hornarului. Poate din cauza înălţimii clădirii, de pe acoperişul căreia privea acum totul, poate copleşită de emoţia reuşitei, poate de vină era doar firea sa fragilă, cert este că frumoasa din porţelan a fost cuprinsă de spaimă pentru că de-acum trebuia să înfrunte o lume atât de mare. Aşa că îngrozită îi ceru hornarului să o ducă înapoi pe măsuţa ei liniştită şi ferită de pericole. Oricât de nesăbuită îi păru această hotărâre a păstoriţei sale, coşarul acceptă să facă cale întoarsă pentru a-şi linişti iubita.
Reveniră cu chiu cu vai la vatră şi cu precauţie priviră ce s-a întâmplat în lipsa lor. Bătrânul chinez din porţelan încercase să-i urmărească şi căzuse de pe masă. Acum zăcea spart, împrăştiat în trei colţuri sau, mă rog, trei cioburi.
După ce a fost nituit şi chituit de familie, un nit grozav îi susţinea de-acum grumazul pe care bunicul nu-l mai putea mişca. Aşa că nu mai putea da din cap să încuviinţeze căsătoria păstoriţei cu bărbatul din lemn de mahon, care avea înfăţişare hidoasă.
Puteţi ghici ce final fericit a avut povestea acestei perechi, care a trăit nedespărţită până când… de atâta iubire… a căzut jos şi s-a spart.
