Titlu: Opera poetică (ediția a III-a)
Autor: Lucian Blaga
Editura: Humanitas
An apariţie: 2018
Număr pagini: 652
Primele creaţii lirice publicate de Lucian Blaga, la Sibiu, în 1919, au fost reunite în placheta (culegerea) de versuri intitulată Poemele luminii. Se întâmpla în perioada în care a studiat filozofia la Universitatea din Viena (1916-1920).
Emblematică este poezia declarativ-meditativă, aşezată în deschiderea volumului de debut Poemele luminii, „Eu nu strivesc corola de minuni a lumii”. Crezul său artistic exprimat ca un jurământ ferm conturează o personalitate lirică puternică în galeria poeţilor români. Aceasta a tranzitat o etapă culturală distinctivă, etapa interbelică şi a lăsat o amprentă remarcabilă. Regăsim pe acelaşi culoar temporal nume precum Tudor Arghezi, George Bacovia, Ion Barbu, Vasile Voiculescu, exemple reprezentative, fiecare dintre aceşti poeţi având propriu său sistem de referinţe şi iniţiativa propriilor sale căutări. În comun, ar putea avea ineditul viziunii, modernitatea discursului liric.
Dacă la Arghezi tainele universului reprezintă o confruntare, un frison alarmant pentru statutul poetului venit să reprezinte, să deştepte o omenire întreagă („Rugă de vecernie”), la Blaga avem de la bun început experienţa unei simbioze perfecte între poet şi tainele lumii. El nu doar că le acceptă ca atare, dar le şi potenţează prin cuvântul său. Iar această idee este dezvoltată şi expusă în filozofia sa (creaţia sa filozofică este grupată în cele trei trilogii – Trilogia cunoaşterii, Trilogia culturii, Trilogia valorilor).
Misterul şi taina sunt generatoare de lumi în care binele şi răul, lumina şi întunericul se întrepătrund cu voluptate, cu sete de păcate, de-aventuri, de doruri, de patimi şi de lume şi soare („Lumina”). Posibil, pentru că poetul nu este chemat să explice, să demonstreze, să probeze, să verifice sau să descopere. Sunt demersuri care fac obiectul ştiinţei – cunoaşterii paradisiace, în viziunea sa. Poetul este cel care vine să exprime prin cuvântul său şi prin toată fiinţa sa misterele lumii, descrise precum petalele unei flori, ale unei fiinţe vii şi delicate, precum corola de minuni a lumii. Şi într-adevăr el ne conduce prin versurile din Poemele luminii către simţirea unui fior nebănuit, a unei experinţe nemijlocite, a unei bucurii şi a unei tristeţi deopotrivă primordiale, de început de lume, ca şi cum ne împărtăşim dintr-o taină mare, iar aceasta, în viziunea sa, este cunoaşterea luciferică, cea care-i orientează pe artişti.
Dacă aveţi curiozitatea şi răbdarea (dar odată ce veţi trece la a doua poezie din volum – „Lumina” – veţi ajunge inevitabil să încheiaţi cu ultimul poem – „Stelelor”) să parcurgeţi această culegere de poezii vă veţi scufunda în experienţa unei lecturi deosebite, ca-ntr-o baie de taine din care este plăsmuită lumea.
Versurile artei poetice din Eu nu strivesc corola de minuni a lumii sunt amplificate, parcă argumentate prin celelalte poezii ale volumului în care laitmotivul este „lumina”.
Precum un fotograf experimentat, poetul ştie să reţină cele mai subtile jocuri ale luminii şi ni le redă, încântându-ne şi comunicându-ne alte şi alte mistere.
În experienţa manifestării iubirii sale regăseşte un strop din experienţa luminii de la început de lume, dornice să se exprime, să se manifeste: Lumina ce-o simt/năvălindu-mi în piept când te văd,/oare nu e un strop din lumina/creată în ziua dintâi,/din lumina aceea-nsetată adânc de viaţă?.
Cu o candoare copilărească declară O, vreau să joc, cum niciodată n-am jucat! şi primeşte să se transforme în spaţiu de joacă pentru Creator – Pământule, dă-mi aripi:/săgeată vreau să fiu, să spintec/nemărginirea,/să nu mai văd în preajmă decât cer,/deasupra cer,/şi cer sub mine -/şi-aprins în valuri de lumină/să joc/străfulgerat de-avânturi nemaipomenite/ca să răsufle liber Dumnezeu în mine,/să nu cârtească:/„Sunt rob în temniţă!”. („Vreau să joc”).
Povestea lumii plină de taine este toată cuprinsă în cosiţele iubitei: ca valul ce preface-n mister/tot largul lumii e urzit/ din părul tău -/şi strig,/şi strig,/şi-ntâia oară simt/întreaga vrajă ce-a cuprins-o magul în povestea lui. („Din părul tău”).
Aparte este şi îngemănarea plină de farmec a luminii cu întunericul. Setea de viaţă, de veşnicie, de rai, de bine, de frumos, oare nu are ceva din patimile care ne înspăimântă atât de mult:
Spre soare râd!/Eu nu-mi am inima în cap,/nici creieri n-am în inimă./Sunt beat de lume şi-s pagân!/Dar oare ar rodi-n ogorul meu/atâta râs făr’ de căldura răului?/Şi-ar înflori pe buza ta atâta vrajă,/de n-ai fi frământată,/
Sfânto,/de voluptatea-ascunsă a păcatului?/Ca un eretic stau pe gânduri şi mă-ntreb:/
De unde-şi are raiul -/lumina? – Ştiu: Îl luminează iadul/cu flăcările lui! („Lumina raiului”).
La fel se face că la depărtare de freamătul vieţii, contemplând la umbra unui gorun, de la margine de codru, sesizează în clipele de linişte curgerea timpului şi are presentimentul actului final al vieţii: O, cine ştie? – Poate că
din trunchiul tău îmi vor ciopli/nu peste mult sicriul,/şi liniştea/ce voi gusta-o între scândurile lui/o simt pesemne de acum:/o simt cum frunza ta mi-o picură în suflet -/şi mut/ascult cum creşte-n trupul tău sicriul,
sicriul meu,/cu fiecare clipă care trece,/gorunule din margine de codru.
Poetul preferă ca sursă de lumină în cunoaşterea sa luciferică, astrul nopţii, luna. Aceasta luminează difuz, nu dezvăluie ci învăluie în mister fiinţe, lucruri. Atâţă la visare şi trezeşte imaginaţia: Pe lună, când ne scapără-n argintul nopţii/pocalele de vin ca nişte ochi de fiară,/cu un surâs ameţitor tu-mi răscoleşti/tot furnicarul de porniri,/cari nu-şi mai afl-apoi odihna.
Închei aici acest scurt itinerar printre Poemele luminii ca o pledoarie pentru lectura întregului volum din care este hiperanalizat, în prezent, primul poem: „Eu nu strivesc corola de minuni a lumii.”. Poate ar trebui să răsturnăm ordinea şi să revenim la acesta ca la o concluzie. Ar mai fi de precizat că o cheie importantă în înţelegerea artei poetice a lui Blaga este lectura volumelor sale de filozofie sau cel puţin stabilirea câtorva repere fundamentale în atitudinea artistului, ca-n poezia „Trei feţe ”.
Copilul râde:
„Înţelepciunea şi iubirea mea e jocul!”
Tânărul cântă:
„Jocul şi-nţelepciunea mea-i iubirea!”
Bătrânul tace:
„Iubirea şi jocul meu e-nţelepciunea!”
Personal, mi-a plăcut mult poemul „Melancolie”. Pe curând!
Melancolie
Un vânt răzleţ îşi şterge lacrimile reci
pe geamuri. Plouă.
Tristeţi nedesluşite-mi vin, dar toată
durerea
ce-o simt n-o simt în mine,
în inimă,
în piept,
ci-n picurii de ploaie care curg.
Şi altoită pe fiinţa mea imensa lume
cu toamna şi cu seara ei
mă doare ca o rană.
Spre munţi trec nori cu ugerele pline.
Şi plouă.
