Titlu: Povești și povestiri (conține Popa Duhu)
Autor: Ion Creangă
Editura: Corint
An apariție: 2019
Număr pagini: 240
Nu există om fără „amintiri din copilărie”, cum nu există sărbătoare fără să ne amintim de marele scriitor al neamului românesc Ion Creangă, aşa că m-am gândit să trecem în revistă o nouă povestire a maestrului şi anume „Popa Duhu”.
În anul 1853 Ion Creangă termină cursurile clasei a treia primare la Şcoala Domnească din Târgu Neamţ, unde îl are ca profesor pe părintele Isaiia Theodorescu, cel care va inspira personajul Popa Duhu (Isaia Duhu, în povestire).
În anul 1881, în numărul din ianuarie al „Convorbirilor literare” apare partea I din „Amintiri din copilărie”. În aprilie se publică, tot în „Convorbiri literare”, partea a II-a din Amintiri, pentru ca în numărul din 1 noiembrie al revistei să vadă lumina tiparului povestirea „Popa Duhu”.
Această operă se poate încadra în categoria poveştilor cu caracter preponderent moral, clişee din viaţa ţărănească, anecdote, la fel ca operele: „Povestea unui om leneş”, „Moş Ion Roată”, „Cinci pâni”, „Păcală”, căci opera urmăreşte viaţa personajului principal, conturându-i portretul cu ajutorul limbajului sau al faptelor.
Isaia Duhu s-a născut în satul Cogeasca-Veche din judeţul Iaşi. Acesta avea inima mare şi gura la fel, însă trăia într-o sărăcie fără margini: Patru păreţi străini, afumaţi şi îmbrăcaţi cu rogojini, gunoiul şi gândacii îţi ieşeau în cale la orice pas şi doar o pâine uscată se găsea pe masă.
Ambiţia eroului de a învăţa bine a fost ieşită din tiparele normalului căci acesta pe când era copil, în seminarul Socola, de ciudă că nu scria frumos îşi punea degetele pe o piatră şi le bătea cu alta. Această deviere comportamentală nu ţine de o corecţie sănătoasă ci mai degrabă de o problemă mentală; nu văd de ce să-ţi baţi mâna, degetele, atâta timp cât scrisul frumos poate fi impus de tine şi nu învăţat mecanic de degete. Cu toate acestea părintele are şi o parte bună, nu era lacom de avere, se mulţumea cu ceea ce avea.
Şi poate că din această pricină bolnăvindu-se greu, şi-a dat duhul, tocmai când ajunsese îngrijitor la biserica Nicoriţa din Tataraşi; de unde aproape fiindu-i ţinterimul Eternitatea, şi-a luat acolo casă de veci, fie-i ţărna uşoară!
În „Popa Duhu”, povestirea lui Creangă capătă o nuanţă de mahalagism şi în abordarea subiectului şi în admiraţia sa pentru personajul principal, pentru Isaia.
Popa Duhu e o operă de tranziţie, are un caracter dublu. La ea au colaborat şi ţăranul şi mahalagiul din Creangă pentru că părintele Isaiia Duhu pe de o parte e o amintire din copilărie, de pe malurile Ozanei, unde trăia acest preot pe vremea copilăriei lui Creangă, iar pe de alta o cunoştinţă a lui Creangă din Iaşi, unde se strămutase şi preotul. De aceea acolo unde vorbeşte de părintele Isaiia de la Neamţ, scrie ca în Amintiri, pe când acolo unde îl zugrăveşte ca filozof ieşean de suburbie, Creangă are o nuanţă de mahalagism. – G. Ibrăileanu, Note şi impresii, Editura Viaţa Românească, Iaşi, 1920, pp.77-83
Acestea fiind zise, cu umor, critică ori cu voie bună, Ion Creangă ne bucură de fiecare dată viaţa cu ajutorul operelor sale, rămânând unul dintre scriitorii copilăriei mele şi chiar unul dintre preferaţii mei. Mai întâi citiţi opere româneşti ca să puteţi citi şi altceva!
Accesaţi pe blog şi recenzia la „Amintiri din copilărie”.
