Titlu: Povești, amintiri, povestiri (conține Povestea lui Harap-Alb)
Autor: Ion Creangă
Editura: Minerva
An apariţie: 2019
Număr pagini: 350
Povestea lui Harap-Alb este publicată pe 1 august 1877 în revista „Convorbiri literare”, apoi, în acelaşi an, este reprodusă de Mihai Eminescu, în ziarul „Timpul”. O traducere în limba germană este realizată chiar în timpul vieții autorului și publicată în „Rumänische Revue” (1886). La începutul secolului XX, apar și traduceri în engleză, franceză, italiană.
Ion Creangă nu se dezminte nici atunci când vine vorba de fabulos. Chiar dacă povestea ne introduce într-o lume plină de miraculos și supranatural, eroii se poartă și vorbesc precum sătenii din Amintirile sale.
Titlul Povestea lui Harap-Alb evidențiază atât specia literară (povestea, basmul) cât şi numele personajului principal; tânărul, de-a lungul firului epic, parcurge un drum inițiatic, fiind prezent în trei ipostaze: fiul cel mic al Craiului, Harap-Alb şi Împăratul.
Semnificaţia numelui Harap-Alb este adusă la lumină odată cu scena în care Spânul îl păcăleşte pe fiul Craiului să intre în fântână. Tânăr, lipsit de experienţă de viață, credul, își pierde vremelnic statutul de nepot al împăratului Verde, transformându-se în slugă a Spânului: D-acum înainte să ştii că te cheamă Harap-Alb, aista ţi-i numele, şi altul nu.
„Harap” – substantiv comun cu rădăcini populare (arap), se referă la o persoană cu pielea şi părul de culoare neagră, de rasă neagră, arab. Acest cuvânt face referire și la un statut social, pentru că în vremurile de odinioară oamenii de culoare erau discriminați și tratați ca sclavi. Acestui substantiv i se asociază epitetul cromatic „alb”, iar contextul numirii feciorului de crai astfel ne determină să deducem sensul de sclav alb al numelui.
Basmul debutează prin prezentarea Craiului care are trei feciori, iar şansele acestora sunt egale, în urcarea pe tron, în locul tatălui lor. Liniştea este perturbată de preocuparea împăratului, Verde-Împărat, fratele Craiului, lipsit de urmași de sex masculin – are trei fete. Acesta doreşte să fie urmat la domnie de cel mai viteaz nepot al său.
Feciorii mai mari ai Craiului nu trec de proba tatălui lor – deghizat în urs pentru a le proba curajul – însă mezinul este pregătit să-şi încerce norocul. Calităţile sufleteşti alese ale feciorului fac diferența, îi aduc un prim ajutor de nădejde, pe Sfânta Duminică. Tânărul alege cu grijă calul, hainele şi armele, urmând sfatul ghidului său divin, care întruchipează bunătatea. Acestea aparţinuseră tatălui său, care le-a avut în tinereţe; de aici rezultă refacerea unui destin privilegiat.
Motivul călătoriei are două semnificaţii: drumul propriu-zis, de la casa părintească la palatul unchiului său, dar şi formarea sa ca personalitate demnă de a conduce o împăraţie. Pe acest drum, eroul se fortifică, capătă putere, slavă şi iubire rezultate din încercări și greutăți.
Fiul Craiului şi calul pleacă la drum, nu înainte de a primi de la tatăl său un sfat bun, important: să nu se încreadă în omul spân sau roş. Voinicul se întâlneşte cu Spânul, îl refuză de două ori, dar a treia oară acesta îi iese în cale îmbrăcat altfel şi călare pe un cal frumos tocmai când se rătăcise prin codrii întunecosi. Aici își va pierde identitatea sa reală. Tânărul încalcă sfatul părintesc, deoarece era boboc în felul său la trebi de aiste, şi îl tocmeşte pe Spân, drept călăuză.
Destinul tânărului fecior fără experienţă se schimbă radical odată cu apariţia Spânului în calea sa; mezinul, la îndemnul „prietenului” său de călătorie, coboară în fântână, în timp ce acesta trânteşte capacul peste gura fântânii, ameninţându-l pe flăcău cu moartea dacă nu-i va dezvălui adevărul despre el şi călătoria sa. Coborârea sa în fântână echivalează cu schimbarea destinului său – primește numele de Harap-Alb – şi a misiunii sale – devine sluga răufăcătorului.
Astfel, Spânul preia identitatea fiului de Crai şi continuă călătoria până la curtea lui Verde-Împărat. Falsa identitate a fiului de Crai nu trece neobservată de fetele lui Verde-Împărat.
Cele trei probe (aducerea salăţilor din Grădina Ursului precum și pielea cerbului cu cap cu tot, aşa bătută cu pietre scumpe, cum se găsesc şi pornirea unei noi călătorii, pentru peţirea fetei împăratului Roş, în numele stăpânului) l-au ajutat pe Harap-Alb în formarea sa, astfel Spânul devine primul formator al tinerei sale slugi.
Sfânta Duminică i-a fost alături lui Harap-Alb la trecerea primelor două probe. Cea de-a treia călătorie este și ea plină de peripeţii şi încercări grele, peste care tânărul trece cu bine, fiind ajutat de personaje miraculoase (albinele, furnicile) ori de personaje din sfera fantasticului: (Gerilă, Setilă, Flămânzilă, Ochilă, Păsărilă-Lăţi-Lungilă). Toate aceste personaje mărunte sau bizare îl ajută, pentru că Harap-Alb are o fire generoasă, arată compasiune și se implică în problemele lor.
Împăratul Roş este cel de-al doilea formator pentru mezin. Acesta îl supune la mai multe încercari: casa de aramă, ospăţul, alegerea macului de nisip, găsirea fetei, ghicitul ei. Întrecerea dintre cal şi turturică se finalizează cu victoria calului năzdrăvan prin vicleşug şi îndeplinirea dorinței fetei de împărat care a cerut apă moartă, apă vie, smicele de măr.
Harap-Alb se îndreaptă cu fata împăratului Roș către Spân, iar impostorul speră la o căsătorie profitabilă.
În cele din urmă, Spânul a fost demascat şi pedepsit cu moartea de calul eroului, iar Harap-Alb, în schimb, este readus la viaţă de fata de împărat, care-i devine şi soţie.
Ca în orice basm, finalul este fericit: triumfă binele asupra răului, învinge adevărul asupra minciunii. Nunta începe: ş-apoi dă, Doamne, bine!. Fericirea a pus stăpânire pe tot, până şi soarele şi luna din ceriu râdea.
Printre invitații nunţii împărăteşti se numărau: craiasa furnicilor, craiasa albinelor şi craiasa zânelor, crai şi împăraţi, oameni importanţi. S-au bucurat alături de miri şi au petrecut cu toţii: Veselie mare între toţi era,/ Chiar şi sărăcimea ospăta şi bea!.
Finalul basmului aduce linişte, pace şi veselie fără graniţe: ani întregi, şi acum mai ţine încă.
