Titlul: Povestea lui Muc cel Mic
Autor: Wilhelm Hauff
Editura: Prut
An apariţie: 2019
Număr pagini: 28
Cărticica „Povestea lui Muc cel Mic” de Wilhelm Hauff debutează cu o scurtă prezentare, în care ne este explicat „Cum au fost găsite aceste poveşti”. Nu vă speriaţi, nu este nimic plictisitor în această naraţiune, ci dimpotrivă ceva magic, elegant şi fermecător: Regina Zânelor a devenit editor, şi-a făcut un birou în Londra şi şi-a trimis zânele prin Europa în căutare de poveşti şi cărţi pentru copii. Zâna Albastră a dat peste poveştile lui Hauff şi de asemenea peste povestea Omuleţului de Sticlă, pe care o voi prezenta imediat. Şi încă ceva, tot Zâna Albastră a fost cea care a tradus manuscrisele scriitorului.
Omuleţul de Sticlă
Demult, trăia în pădurea Neagră o văduvă pe nume Barbara Munk; soţul femeii fusese cărbunar, iar după decesul acestuia, văduva şi-a convins fiul, care avea pe atunci vârsta fragedă de şaisprezece ani, să-şi urmeze tatăl în meserie. Tânărul, Peter Munk a fost de acord.
Situaţia grea şi sărăcia l-au adus la disperare pe băiat, aşa că într-o zi, Peter şi-a pus în gând să devină bogat, altfel îşi va pune capăt zilelor. Ah, ce-aş mai vrea să fiu la fel de bogat şi de admirat ca <<Ezechiel cel Gras>>, sau la fel de îndrăzneţ şi de puternic ca <<Schlurker cel înalt>>, sau la fel de renumit ca <<Regele dansului>>.
Băiatul şi-a amintit de oamenii care se îmbogăţiseră datorită lui Michel Olandezul sau graţie Omuleţului de Sticlă, aşa că a decis să meargă în Tannenbühl, în inima pădurii pentru a-l face pe spiriduş, adică pe Omul de Sticlă să apară cu ajutorul unei poezii. Spiriduşul se arată numai celor născuţi într-o zi de duminică, între orele unsprezece şi două. Cum Peter se încadra de minune în această categorie, nimic nu l-a mai reţinut pe băiat să meargă în căutarea şi găsirea spiriduşului, însă mai avea de trecut un obstacol, nu ştia ultimul vers al poeziei care-l făcea pe omuleţ să apară.
În cele din urmă, Peter a dat cu ochii de Omul de Sticlă; acesta l-a rugat pe flăcău să-şi pună trei dorinţe. Numaidecât flăcăul a grăit: îşi dorea să danseze mai bine decât Regele dansului şi să aibă la fel de mulţi bani ca Ezechiel cel Gras; să aibă o fabrică de sticlă, cai şi o trăsură. La auzul dorinţelor băiatului, Omuleţul a adăugat că mintea şi discernământul ar fi fost ideale pentru tânăr, însă în cele din urmă i-a oferit o pungă cu bani, sfătuindu-l să cumpere fabrica de sticlă a bătrânului Winkfritz care decedase de curând.
La început, zi de zi, Peter mergea la fabrica de sticlă, apoi din ce în ce mai rar până ce a ajuns în pragul falimentului deoarece fabrica producea sticlă însă nu avea cui s-o vândă. Şi la dans, Peter l-a întrecut pe Rege şi tot mereu avea bani în buzunar, într-un cuvânt dorinţele băiatului au fost îndeplinite.
Crezând că omuleţul de Sticlă nu i-a fost de mare ajutor, Peter a mers la Michel Olandezul. Acesta i-a luat inima din piept lui Peter punându-i în loc una de piatră şi rece, apoi i-a dat mii de taleri de aur şi actele pentru multe case din marile oraşe ale Europei.
Inima de piatră din pieptul tânărului nu-i dădea voie să zâmbească, să iubească, să fie bun sau să-şi ajute mama. Acesta nici pe soţia sa, Elisabeta, nu o putea face fericită, iubind-o şi respectând-o.
Tinerei soţii îi fusese interzis de Peter să dea ceva săracilor. Cu toate acestea, inima femeii nu a lăsat-o să nu-i dea unui bătrânel ceva de mâncare şi de băut; gestul femeii a fost aspru criticat de soţul ei, care lovind-o, i-a adus moartea.
În cele din urmă, tânărul Peter şi-a dat seama că-şi doreşte din nou inima sa în piept şi astfel acesta şi-a recuperat nevasta şi mama alături de care a trăit fericit şi a muncit devenind bogat cu propriile forţe.
Povestea Califului Barză
Într-o zi, Marele Vizir a venit la Califul Chasid al Bagdadului, supărat nevoie mare că nu avea bani ca să cumpere câteva obiecte de la un vânzător. În cele din urmă, Califul a cumpărat atât pentru el cât şi pentru Vizir o pereche de pistoale, pieptene, o cutie plus o bucată de hârtie.
Scrisul de pe hârtie era în latină şi a fost tradus de Selim cel Învăţat şi suna aşa: Cel care o va găsi, să-i mulţumească lui Allah pentru bunăvoinţa lui! Cel care va lua un vârf din această pudră, şi pe urmă va spune „Mutabor”, se va putea transforma în orice animal doreşte şi va putea înţelege limbajul animalelor. Dacă, după aceea, doreşte să redevină om, să facă trei plecăciuni spre Est şi să spună acelaşi cuvânt. Dar să bage de seamă, când este preschimbat să nu râdă, căci cuvântul magic îi va fi şters din amintire şi va rămâne un animal.
A doua zi cei doi bărbaţi s-au trezit puşi pe fapte mari; au plecat de acasă cu gândul de a pune în practică cele citite de Selim şi uite aşa, prima pasăre în care s-au transformat cei doi bărbaţi a fost barza.
Uitând cu totul cele citite de Învăţat, cei doi au început să râdă, deşi era interzis şi cuvântul magic care-i aducea înapoi la înfăţişarea omenească a fost dat uitării; cei doi l-au confundat cu „Mu-Mu-Mu!”.
În viaţa de barză, cei doi au întâlnit o bufniţă care de fapt era Lusa, fiica regelui Indiilor. Fata fusese transformată în bufniţă de Vrăjitorul Kaschnur pe motiv că nu dorea să-i devină soţie. Singura soluţie de a redeveni om, pentru prinţesă, era ca unul dintre cei doi bărzoi să o ia de nevastă, iar în schimb, aceasta îi va ajuta pe cei doi să găsească cuvântul magic care-i va transforma din nou în oameni.
În cele din urmă, bărbaţii şi-au recăpătat înfăţişarea şi viaţa de dinainte, iar Califul a luat-o de soţie pe frumoasa şi eleganta Prinţesă.
Povestea lui Muc cel Mic
În oraşul Niceea trăia Muc cel mic; acesta avea doar trei, patru picioare înălţime, fiind o apariţie neobişnuită cu un cap mult mai mare şi mai greu decât capetele oamenilor. Îşi ducea traiul singur într-o casă mare şi ieşea din cămin numai o dată pe lună. Acest omuleţ era o sursă de amuzament pentru tinerii din acest oraş printre care se număra şi naratorul operei de faţă.
După moartea tatălui său, Muc cel Mic a fost dat afară din casă de rudele sale hapsâne. Singura amintire şi avere de la tatăl său, fiind hainele răposatului, pe care le poartă şi acum şi pe care le-a tăiat după lungimea sa, fără să ţină cont şi de lăţime.
Drumul lui Muc cel Mic prin lume fără o destinaţie anume, l-a dus la Madam Ahavzi, unde a intrat ca servitor, având grijă de pisicile şi de câinii femeii. O treabă uşoară la început, dar care i-a ridicat mari probleme pe parcurs.
Muc, după ce a pătruns într-o cameră secretă de-a doamnei Ahavzi şi a spart un capac de la o vază, s-a gândit că e mai bine să plece decât să aştepte şi să fie pedepsit. A luat o pereche de papuci şi un toiag cu cap de leu din casa femeii şi dus a fost. Însă ce să vezi, obiectele erau fermecate, cu papucii putea zbura oriunde dorea, iar cu bastonul putea descoperi comori căci acesta unde va lovi pământul de două ori va da peste argint, iar unde-l va lovi de trei ori va da peste aur.
Folosindu-se de obiectele fermecate pe care le deţinea, Muc cel Mic a devenit mesagerul personal al unui rege, pe salariul de o sută de monede de aur pe an. O dată cu această funcţie, Muc şi-a făcut şi mulţi duşmani în rândul servitorilor. Însă, omuleţul s-a gândit să caute bogăţii cu ajutorul toiagului după care să cumpere prietenia oamenilor duşmănoşi. Însă gestul lui Muc a iscat şi mai multă invidie în rândul servitorilor şi cu toţii s-au pus de acord să-i urmărească omuleţului orice mişcare şi să descopere ce ascunde acesta.
Muc cel mic a fost urmărit de bucătarul-şef Ahuli şi de trezorierul Archaz, pe când încerca să dezgroape comoara găsită în curtea regală. Adus în faţa regelui, trezorierul a mărturisit că l-a găsit pe inculpat, împreună cu gărzile sale, în timp ce îngropa comoara furată din vistieria regală. În cele din urmă, omuleţul a fost condamnat să fie legat cu lanţuri grele şi dus în temniţă. În ziua în care urma să fie executat, Muc i-a dezvăluit regelui toate secretele sale şi astfel a fost lăsat liber, să plece dar fără papuci şi toiag, obiectele rămânând regelui.
După ce a plecat din ţinutul regal, micuţul a poposit într-o pădure unde şi-a astâmpărat setea şi foamea cu apă de izvor şi cu smochine. După ce a mâncat fructele dintr-un pom, lui Muc i-au crescut urechile şi nasul, în timp ce lua din altul, urechile şi nasul îi redeveneau normale. Omuleţul a prins şmecheria aşa că a cules mai multe fructe pe care le-a vândut apoi bucătarului-şef de la curtea regală.
După ce toţi curtenii, oaspeţii, prinţii şi prinţesele s-au ales cu urechi şi cu nasuri lungi, şi-a făcut apariţia şi Muc deghizat. Le-a dat tuturor câte o smochină bună, care le-a readus înfăţişarea iniţială, apoi a fost invitat de rege în vistieria lui de unde Muc putea să-şi aleagă orice dorea drept mulţumire pentru vindecare. Dintre toate comorile regale, Muc şi-a ales doar papucii şi toiagul, obiectele sale care-i fuseseră confiscate de rege.
De atunci, Muc cel Mic trăieşte singur, urând oamenii.
Piticul „Nas Lung”
În Germania, trăia demult un cârpaci cu soţia sa; omul obişnuia să stea la colţul străzii şi să repare pantofii sau papucii oamenilor, în timp ce nevasta sa vindea fructele şi legumele pe care le cultiva. Aceştia aveau un băiat frumos ce-şi ajuta mama la vânzare şi uneori chiar îi ajuta pe cumpărători cu dusul produselor până acasă.
Într-o zi, la vânzătoarea de zarzavaturi a venit o femeie cu haine petecite şi zdrenţuite, cu ochii roşii şi nasul ţuguiat şi coroiat, ce se sprijinea într-un toiag. După ce a analizat produsele vânzătoarei, bătrâna a decis să ia câteva verze pe care micuţul Iacob i le-a dus până acasă.
Casa femeii pe dinafară era mică şi părăginită, însă în interior era de-o frumuseţe rară. De cum a intrat în casă, bătrâna a suflat într-un fluier mic şi imediat au coborât scările câţiva porcuşori de Guineea. Animalele mergeau în două picioare şi purtau haine omeneşti.
Pentru bunătatea cu care a fost servită de băiat, bătrânica i-a oferit o supă foarte gustoasă, pe care Iacob a mâncat-o numaidecât, apoi a căzut într-un somn lung. În timpul somnului băiatul a avut tot felul de vise ciudate. Au fost chiar vise sau cruda realitate? Acesta lucra în casa femeii, ocupând diferite funcţii: servitor, cărăuş de apă, muncitor în casă, ajutor de bucătar, patiser-şef. În cele din urmă, tânărul s-a trezit şi a luat drumul spre piaţă, cu gândul să se întâlnească cu mama sa. Deşi femeia era tot acolo, nu l-a recunoscut pe fiul său şi chiar i-a spus „pitic urât”.
Se pare că şapte ani trecuseră de când Iacob plecase să-i ducă cumpărăturile acasă femeii.
Deşi le-a povestit părinţilor săi tot ceea ce i se întâmplase din clipa plecării, aceştia nu au crezut că un pitic urât, cocoşat şi cu nasul lung poate fi frumosul Iacob aşa că l-au gonit. Rămas singur, piticul şi-a găsit adăpost peste noapte pe treptele reci ale bisericii.
Fără sprijinul familiei şi fără un acoperiş deasupra capului, piticul a luat hotărârea de a merge la ducele ţării pentru a se angaja la bucătărie, folosindu-se astfel de tehnicile culinare dobândite în casa femeii.
La curtea ducelui, piticul a fost angajat cu salariul de cinzeci de ducaţi pe an, fiind bucătar-şef şi i s-a spus „Nas Lung”. De când piticul a început să gătească pentru duce, acesta mânca de cinci ori pe zi în loc de trei ori, era foarte mulţumit şi binedispus.
Într-o zi, „Nas Lung” a mers la piaţă de unde a cumpărat trei gâşte; una dintre cele trei păsări putea vorbi căci era Mimi, fiica magicianului Weterbock şi fusese transformată în gâscă de o zână rea. Pe aceasta piticul nu a tăiat-o, ba dimpotrivă a îngrijit-o, adăpostind-o chiar în camera sa.
Ce legătură există între plăcinta „Suverana”, iarba „Strănută-cu-plăcere” şi recăpătarea înfăţişării iniţiale a piticului vă las să descoperiţi singuri doar citind volumul de poveşti de faţă semnat de Wilhelm Hauff.