Titlul: Cele mai frumoase povești de H. C. Andersen
Autor: Hans Christian Andersen
Editura: Corint
An apariţie: 2015
Număr pagini: 224
Încă din titlu, „Povestea unei mame”, ne dăm seama că personajul principal, în jurul căruia se învârte întreaga acţiune povestită de Hans Christian Andersen, este o mamă. Aceasta îşi privea cu tristeţe pruncul care nu dădea nici un semn de însănătoşire, fiind grav bolnav.
Liniştea căsuţei în care locuia mama şi pruncul fu spartă de o lovitură în uşă. Era un bătrânel. În timp ce copilul dormea, femeia îi puse musafirului puţină bere pe sobă căci afară era frig şi zăpadă şi cu siguranţă omul simţea nevoia să bea ceva cald.
Femeia aţipi pentru o fracţiune de secundă, iar când se trezi casa era goală; bătrânul, care era de fapt Moartea, îi luase copilul şi plecase.
Speriată, femeia ieşi din casă şi începu să-şi strige odorul. O femeie îmbrăcată în negru se apropie de mama îndurerată, asigurând-o că ceea ce Moartea ia niciodată nu mai aduce înapoi. Dragostea de mamă nu se poate compara cu absolut nimic aşa că femeia îi ceru doamnei în negru, căci aceasta îl văzuse pe bătrân când plecase, să-i arate drumul pe care o luase.
Înainte de a-i dezvălui drumul, Noaptea căci ea era femeia în negru, o rugă pe mamă să-i cânte melodiile pe care obişnuia să i le fredoneze pruncului său.
După ce a făcut întocmai cum i s-a cerut, mama află drumul pe care o luase Moartea cu copilaşul ei. Ajunsă la o răscruce de drumuri, femeia întrebă o tufă de calea cea bună pe unde o luase Moartea; în schimb, mama trebuia să strângă la piept tufa. Aşa şi făcu, o strânse până i-a dat sângele, iar imediat, în plină iarnă tufa a prins viaţă înfrunzind şi înflorind. Dragostea din inima mamei era ca focul, caldă de putea topi şi piatra.
În cele din urmă, drumeaţa ajunse la un lac mare. Şi aici biata femeie se lovi de o nouă piedică: lacul se oferi s-o ducă pe aceasta la casa Morţii, dar pentru asta, mama trebuia să-i ofere în schimb propriii ochi.
Ajutată de lac, mama îndurerată ajunse la destinaţia mult dorită. Aici, în cale, îi apăru o babă. Baba îi ceru musafirei părul său cel lung şi frumos ca s-o ajute să intre în casă. Disperată, mama cu inima frântă acceptă şi acest târg. După care intră în casa cea mare a Morţii.
În încăpere erau mii şi mii de plante; acestea înfăţişau sufletele şi inimile oamenilor. Chiar şi fără ochi, mama îşi recunoscu copilul: era un şofran albastru mic şi plăpând.
Ajunsă din nou faţă-n faţă cu Moartea, femeia a văzut viitorul plantelor şi decise că locul cel mai bun pentru copilul său este în Ţinutul Necunoscut, în Împărăţia Domnului. Decât să aibă un viitor plin de mizerie, necazuri şi suferinţă, mai bine să găsească bucuria, fericirea şi pacea lângă Dumnezeu.
Din această poveste am tras următoarea concluzie: întotdeauna o mamă adevărată se sacrifică pentru copilul ei, dorindu-i binele, chiar dacă acesta are drept preţ propria sa viaţă. Iubiţi-vă mamele!
