Titlul: Opera poetică
Autor: Iulia Hasdeu
Editura: Saeculum I.O.
Număr pagini: 784
La adăpostul obligaţiilor şcolare, care potrivit părinţilor trebuiau să fie prioritare, printre lecţii, exerciţii sau compuneri, o elevă de elită făcea neobosit încercări şi proiecte literare. Caietele Iuliei Hasdeu, fiica eruditului filolog şi scriitor român Bogdan Petriceicu Hasdeu, au fost, din păcate, pentru mult timp, singurele martore ale producţiei sale literare. În ceea ce o priveşte pe Iulia Hasdeu creaţia literară dăduse primele semne pe când autoarea avea doar şase ani, prefăcându-se clipă de clipă în ceva valoros. Patru dintre poeziile Iuliei au fost publicate în 1887, într-un ziar românesc, L’Etoile roumaine (Steaua Română), de către tatăl ei, B.P. Hasdeu, fără voia acesteia.
Fiica îşi dorea timp pentru a-şi revizui opera. Mai târziu, după ce boala şi moartea au curmat mult prea devreme atât firul scurtei sale vieţi (a trăit doar optsprezece ani, 14 noiembrie 1869 – 29 septembrie 1888), cât şi activitatea sa creatoare, caietele au dezvăluit ceea ce azi reprezintă opera postumă a unei foarte tinere, dar foarte promiţătoare scriitoare.
Tatăl său a parcurs însemnările din caiete. Erau acolo poezii, proză, schiţe dramatice, un întreg univers literar al Iuliei Hasdeu. Ceea ce B.P. Hasdeu ignorase odinioară trebuia acum organizat şi oferit publicului pentru a păstra vie amintirea fiicei sale.
Aşa au apărut Operele postume ale Iuliei publicate în trei volume cu sprijinul celor două case de editură: Hachette din Paris şi Socec din Bucureşti. Operele postume cuprindeau două volume de versuri: „Bourgeons d’avril” („Muguri de aprilie”) şi „Chevalerie” („Medievale”) – publicate în anul 1889. Al treilea volum reunea proza şi teatrul – „Théâtre. Légendes et contes” („Teatru. Legende şi povestiri”).
Excelenţa la învăţătură – la şaisprezece ani reuşea să treacă remarcabil bacalaureatul în Litere şi devenea prima studentă din România la Facultatea de Litere şi Filozofie, din cadrul Sorbonei, una dintre primele şi cele mai faimoase universităţi din lume – este întrecută poate doar de talentul literar. În creaţiile beletristice ale Iuliei se simt puternic vastele sale lecturi, studiile sale artistice – cultura muzicală, plastică -, influenţe ale marii literaturi franceze. Iulia s-a exprimat cu naturaleţe în limba franceză, dar sufletul îi rămăsese acasă, în România, unde copilărise. În lirica sa, care merită descoperită, se regăsesc motive de circulaţie internaţională, dar şi teme din folclorul românesc faţă de care a manifestat un interes egal. În aspiraţiile sale literare se întâlneşte cu ideile poeziei de vârf româneşti de la sfârşitul secolului XIX.
Volumul Opera poetică – Julie (Iulia) Hasdeu – publicat, în 2005 de Editura Saeculum I.O., într-o ediţie bilingvă, prefaţată de Jenica Tabacu, îngrijită şi postfaţă de I. Oprişan, ne ajută astăzi să-i descoperim şi să-i înţelegem creaţia poetică. Pe mine aceasta m-a suprins prin profunzime şi candoare, dar şi prin versul melodios marcat puternic de viziunea personală a Iuliei despre lume. Dovedeşte o bună intuiţiei a eternului uman în ciuda scurtei sale experienţe de viaţă. Uneori se consideră privilegiată, pentru că, prin vârstă şi puterea imaginaţiei, are acces la o lume ideală, nealterată. Alteori se simte copleşită de acest har, de a putea vedea dincolo de stratul grosier, vulgar al vieţii, de care se simţea deja sufocată la o vârstă atât de fragedă. Face recurs la admiraţia sa pentru vremuri apuse (evul mediu sau antichitate), se lasă purtată pe aripile visării şi nu uită nicicând de lumea poveştilor; în copilărie, asculta fascinată poveştile rostite cu har de străbunica sa şi de o văduvă apropiată familiei.
Am simţit, citindu-i versurile, că ne îndeamnă să facem la fel. Ne explică de ce în poezia:
Les Contes Bleus („Bourgeons d’Avril”) – Poveştile Feerice („Muguri de aprilie”)
În prima strofă a poeziei poeta ne mărturiseşte, oarecum amuzându-se, că sunt în jurul ei oameni intrigaţi de preferinţa ei pentru poveşti:
Zic unii, cum de-mi place mie/În lumi de basm copilăreşti;/Căci simt o mare bucurie/Pe-al lor tărâm, cum nici gândeşti!
Însă nu fascinaţia Iuliei pentru tărâmul basmelor ne convinge să mergem la pas cu ea, să parcurgem o poezie organizată în nouăsprezece catrene ci mai degrabă expresivitatea lirică. Ne introduce pe un ton ludic într-o altă dimensiune, una feerică, într-o lume plină de farmec, care pentru ea trăieşte în plaiul ce-l doresc. Mai mult, ne relatează despre întâmplările de acolo, le poate percepe parcă cu nebănuite extrasimţuri. Basmul pare pentru Iulia un spaţiu al jocului, al veseliei, doar că acolo tovarăşii de joacă sunt puţin mai neobişnuiţi:
Ca-n vis, eu cred în mândre zâne/Şi în pitici şi-n spiriduşi;/I-aud cum vor să mă îngâne/Cu dulce glas, pe după uşi.
Spiriduşii par a o chema, iar până la ea răzbate conversaţia dintre un pom şi vânt sau dintre flori şi fluturi:
Aşa că totul pentru mine/Trăieşte-n plaiul ce-l doresc:/Un pom cu vântul-n sfat se ţine,/Şi flori cu fluturi şuşotesc.
Dar Iulia scrie această poezie nu la şase ani ci la şaisprezece ani. Deci face mai mult decât să tranziteze cu uşurinţă, precum cei mici, culoarul dintre real şi imaginar, poposind vremelnic pe un teren familiar, cu personaje cunoscute din lecturi sau povestirile ascultate în copilărie:
Iar sub cupolă de magnolii,/Ca-ntr-un alcov larg, înflorit,/Îl văd pe Oberon şi solii/Făcând Titaniei un rit.
Ea ne mărturiseşte că de-acum este capabilă să creeeze singură poveşti:
Şi chiar afirm, făr-pic de jenă,/Că mult îmi place-n sfântul-mi dor,/Să-ncheg un basm pe noua scenă,/Un basm naiv şi-ncântător
Ea ne transmite totodată că la această vârstă poate în egală măsură şi să înţeleagă rostul poveştilor şi să dea motivaţie preferinţelor sale. Basmul este precum o binecuvântare, căci acesta aduce poezie, aspiraţie în viaţa ei şi a cititorului, pe care şi-l face părtaş şi aliat:
E-o lume doar din fantezie,/De vis şi dor un reverber/Copilărească poezie,/Ce ne deschide-un colţ de cer.
Acolo Binele-i puternic/Şi toţi cei răi sunt pedepsiţi;/Sinceritatea-i vistiernic,/Iar cei fideli sunt stâns uniţi.
Este momentul când vraja se curmă. Între viaţa de copil şi cea de adult, adolescenta Iulia păstrează puterea de a spera, dar simte gustul amar al impactului cu realitatea şi cu valorile ei strâmbe, pe care spiritul ei ascuţit nu le poate trece cu vederea:
Dar vai, aşa o lume dreaptă/Azi mai apare numa-n vis;/Din pilde nimeni nu se îndreaptă,/iar omul drept e un proscris.
Sau cum să crezi şi în virtute,/Când aurul e singur zeu/Şi bogăţia, pe-ntrecute,/Se-nalţă-n falnic apogeu?
Totuşi în ultima strofă revine la bucuria copilărească şi puterea de a glumi, păstrându-i cititorului credinţa în basm ca izvor de pilde şi de posibilităţi pentru o viaţă dedicată virtuţilor sufleteşti nicidecum zădărnicită de patimi şi excese:
Ci râdă lumea cu trufie/De-a mele stihuri… n-o ascult./Şi basme încă voi mai scrie/Fiindcă îmi plac nespus de mult.
Această poezie – versiunea în limba română – pe care o redăm integral mai jos, culeasă din volumul Opere poetice, amintit mai sus, este doar o frântură din universul liric al Iuliei Hasdeu. Acesta vă aşteaptă cu versiunea originală, în limba franceză, şi cu alte surprize. Tot pe blog găsiţi comentată o altă poezie de Iulia Hasdeu – „O vârstă oarecare”.
Poveştile feerice (Les Contes bleus, Paris, 13 februarie 1886) – Iulia Hasdeu
Gebt mit Märchen und Rittergeschichten, da liegt doch der Stoff zu allem Grossen und Schönen. (Schiller)
Zic unii, cum de-mi place mie
În lumi de basm copilăreşti;
Căci simt o mare bucurie
Pe-al lor tărâm, cum nici gândeşti!
Ca-n vis, eu cred în mândre zâne
Şi în pitici şi-n spiriduşi;
I-aud cum vor să mă îngâne
Cu dulce glas, pe după uşi.
Pe când îmi plimb, în seri cu brumă,
Gândirea-mi – pasăre în zbor –
În lumea lor de vis şi spumă,
De râs, de şagă şi fior.
Şi sufletu-mi vagabondează,
C-un dor aprins de vremuri noi,
În farmecul ce se-ntrămează
Sunt numai zâne şi eroi.
Aşa că totul pentru mine
Trăieşte-n plaiul ce-l doresc:
Un pom cu vântu-n sfat se ţine,
Şi flori cu fluturi şuşotesc.
Iar eu în fiecare floare
Îmi făuresc un mic palat,
Pe care-l umplu – în candoare –
Cu-acest popor mult minunat.
Şi chiar afirm, făr-pic de jenă,
Că mult îmi place-n sfântu-mi dor,
Să-ncheg un basm pe noua scenă,
Un basm naiv şi-ncântător,
În care văd cum dragi prinţese
Aţâţă-ntre giganţi văpăi,
Şi văd căpcăuni şi zgripţurese,
Ce mâncă pe copiii răi.
Apoi mai văd, cu glas subţire,
Un spiriduş cu clopoţei
Şi silfe, sprintene din fire,
Pe mări, în dans de funigei;
Iar sub cupolă de magnolii,
Ca-ntr-un alcov larg, înflorit,
Îl văd pe Oberon şi solii
Făcând Titaniei un rit¹.
Şi plante văd şi animale
De prin câmpie şi păduri,
Formând cenacluri amicale,
Căci grai măreţ le pun în guri;
Iar zâne albe, zâmbitoare,
Mă-ntâmpină apoi la rând
De prin palate de splendoare,
Cu-a lor baghete vrăji, făcând…
E-o lume doar din fantezie,
De vis şi dor un reverber²
Copilărească poezie,
Ce ne deschide-un colţ de cer.
Acolo Binele-i puternic
Şi toţi cei răi sunt pedepsiţi;
Sinceritatea-i vistiernic,
Iar cei fideli sunt strâns uniţi.
Dar vai, aşa o lume dreaptă
Azi mai apare numa-n vis;
Din pilde nimeni nu se-ndreaptă,
Iar omul drept e un proscris.
Ce pare astăzi condamnabil
Şi întărâtă pe mişei,
E chiar morala, bici flamabil
Ce dintr-un basm loveşte-n ei.
Iubirea cum să înflorească,
Mereu călcată în noroi,
Ca zdreanţa sau un brac de iască,
Ori pleavă goală-n muşuroi?
Sau cum să crezi şi în virtute,
Când aurul e singur zeu
Şi bogăţia, pe-ntrecute,
Se-nalţă-n falnic apogeu?
Ci râdă lumea cu trufie
De-a mele stihuri… n-o ascult.
Şi basme încă voi mai scrie
Fiindcă îmi plac nespus de mult.
¹ Oberon, regele geniilor aerieni (în Evul Mediu). Titania – regina zânelor, căreia Oberon i-a executat un ritual curtenitor (n. tr.)
² Reverber: felinar sau reflector de lumină (n. tr.).
