Titlu: Basme
Autor: Petre Ispirescu
Editura: Litera
An apariţie: 2017
Număr de pagini: 288
Basmul „Prâslea cel voinic şi merele de aur” de Petre Ispirescu prezintă soarta nefericită a unui mare împărat; acesta avea pe lângă palat o grădină superbă cum rar se mai văzuse, iar în fundul grădinii, un măr special, căci făcea mere de aur. Deşi mărul îi aparţinea, împăratul nu i-a văzut niciodată fructele coapte, căci mereu se găsea cineva să i le fure. Paznici şi ostaşi de seamă, niciunul nu a fost capabil să-l prindă pe făptaş, până într-o zi, când fiul cel mare al împăratului a decis să pună piciorul în prag şi s-a hotărât să păzească el însuşi pomul cu mere de aur, în speranţa că-l va prinde pe hoţ.
Dorinţa puternică de a vedea măcar un măr de aur pe masa sa, îl determină pe împărat să-i dea acceptul celui mai mare dintre fii săi, lăsându-l astfel să păzească vestitul pom.
Flăcăul a păzit o săptămână întreagă: noaptea pândea şi ziua se odihnea, însă tot în zadar, căci într-o noapte somnul îl fură, căzând ca mort, iar în dimineaţa următoare când se deşteptă, pomul era cules.
În anul următor, fu rândul fiului mijlociu să păzească pomul, însă rezultatul său a fost acelaşi cu al fratelui mai mare.
Fără urmă de speranţă, împăratul a luat decizia de a tăia pomul, însă Prâslea s-a arătat tatălui său cu propunerea de a păzi şi dânsul recolta. Înduplecat de fiul cel mic şi fără a-i da vreo şansă de a prinde pe tâlhari, împăratul nu a tăiat pomul, lăsându-l încă un an.
În acea primăvară pomul înflori mai frumos şi legă mai mult decât altădată. Venirea primăverii vestea şi momentul mult aşteptat şi anume de a arăta mezinul celor din jur de ce este în stare.
Înainte de a merge la pază, tânărul îşi luă cărţi de citit, două ţepuşe, arcul şi tolba cu săgeţile.
Deşi tânăr, Prâslea a avut o logică foarte constructivă, deoarece, acesta bătu ţepuşele în pământ şi se puse între ele. În cazul în care somnul îl va lua şi va da capul pe spate, flăcăul se va lovi în cel din spate, la fel se va întâmpla şi în cazul în care ar moţăi şi se va lovi cu bărbia în cel din faţă. Cu un astfel de plan măreţ, rezultatul nu avea cum să fie altul decât cel dorit. Prâslea luă câteva mere, le aşeză pe o tipsie de aur şi i le duse tatălui său.
Bucuria pe care a simţit-o împăratul văzând merele, nu se poate descrie în cuvinte. Cu toate acestea, un hop mai rămăsese netrecut şi anume prinderea hoţilor.
În acea noapte măreaţă, flăcăul trăsese de câteva ori cu arcul, aşa că dâra de sânge lăsată pe pământ reprezenta singurul indiciu care-i putea ajuta pe fraţi să dea de urma făptaşului.
Cei trei fii de împărat, luând urma sângelui, au ajuns până la o prăpastie; aici, dâra de sânge se pierdea. Flăcăii pricepură că aici se ascundea tâlharul merelor. Dar cum să se lase înăuntru? Aceasta era întrebarea căreia trebuia să-i găsească un răspuns.
Înarmaţi cu vârteje şi funii groase, rând pe rând cei trei fraţi s-au lăsat în prăpastie.
A venit şi rândul lui Prâslea să coboare, însă în timp ce mezinul ajunsese pe tărâmul celălalt, fraţii săi mai mari uitaseră de rugămintea acestuia şi deciseseră să scape de el căci îi făcuse de ruşine.
Aici, toate lucrurile erau schimbate; îmbărbătându-se, flăcăul a mers mai departe până ce a dat de nişte palate de aramă. Neputând discuta cu vreun pui de om, Prâslea intră în palat şi este întâmpinat de o fată frumuşică. Fiul împăratului a ajuns pe moşia a trei fraţi zmei care au răpit trei surori, fete de împărat. Zmeii erau şi hoţii merelor de aur.
Între Prâslea şi zmeu s-a iscat o adevărată luptă, în care flăcăul aduse pe zmeu şi, trântindu-l, îl bagă în pământ până în genunchi şi-i tăie capul.
La îndemnul fetei, după două zile de odihnă, fiul împăratului porni spre fata mijlocie care-şi ducea traiul în palaturile de argint. Şi aici Prâslea fu primit cu braţele deschise. Şi cu acest zmeu, musafirul se război: se luptă cu Prâslea ca şi frate-său cel mare, şi rămase şi el mort.
Fata, după ce îi mulţumi, îl povăţui cum să facă ca să scape din robie şi pe sora lor cea mică.
Privind palatele de aur ale zmeului cel mic, flăcăul rămase pe gânduri, dar nu se dădu în lături ci pătrunse înăuntru.
În timp ce se luptau cei doi, musafirul şi zmeul cel tânăr, pe deasupra lor un corb le dădea târcoale. Promiţându-i trei stârvuri, Prâslea a primit de la pasăre seu, şi de la fata de împărat, voinicul a primit apă, ca să prindă puteri, contra promisiunii să te duc pe tărâmul nostru şi acolo să ne cununăm.
Deşi a fost o luptă grea, fiul de împărat a ieşit în cele din urmă, învingător, iar cele trei surori l-au luat în braţe, l-au sărutat şi i-au mulţumit.
Libere din nou, fetele au decis să se întoarcă cu flăcăul în tărâmul lor, nu înainte de a-şi lua fiecare mărul său. Prima care a fost ridicată din prăpastie a fost fata cea mare cu mărul ei de aramă, dar şi cu un răvăşel în care scria că are să ia de bărbat pe fiul cel mare de împărat. Următoarea a fost fata cea mijlocie cu mărul ei de argint şi cu o scrisoare în care Prâslea o rânduia fratelui său mijlociu. Ultima scoasă a fost fata cea mică, aceasta era sortită lui Prâslea.
Simţind flăcăul că fraţii săi nu-l au la inimă, când frânghia a fost lăsată ca să-l scoată şi pe dânsul, acesta a legat o piatră şi şi-a pus căciula peste aceasta. Băieţii văzând căciula au crezut că-i Prâslea aşa că au dat drumul frânghiei în speranţa că mezinul se va prăpădi.
În tot acest timp, băieţii au ajuns la palat, s-au cununat cu fetele, numai fata cea mică nu a dorit să facă acest pas cu alt bărbat.
În timp ce Prâslea se tot gândea cum să ajungă pe tărâmul de unde venise, a văzut un balaur care se pregătea să mănânce puii unei zgripsoroaice. Viteazul Prâslea scoţând paloşul l-a făcut bucăţi pe balaur.
Drept mulţumire pentru salvarea puilor săi, pasărea se hotărăşte să-l ajute pe flăcău să ajungă din nou pe tărâmul său nu înainte de a i se pregăti: 100 oca de carne făcută bucăţele de câte o oca una, şi 100 de pâini. Ori de câte ori, zgripsoroaica întorcea capul, flăcăul era nevoit să-i dea o pâine şi o bucată de carne. Când era la un pas de a ieşi, pasărea mai întoarse capul ca să primească mâncare, dar carnea se terminase. Fără a-şi pierde speranţa, flăcăul ia paloşul şi-şi taie o bucată moale din propria coapsă a piciorului de sus şi i-o dă păsării.
După ce au ajuns deasupra, pasărea scoate dintr-însa ultima bucăţică de carne, o dă cu scuipat de-al ei şi i-o pune flăcăului la loc.
În drum spre casa părintească, flăcăul a aflat de la nişte drumeţi de schimbările şi de evenimentele petrecute la palat în lipsa sa.
Fetei celei mici îi fusese adus un băiat preafrumos cu care era silită să se mărite. Fata ceruse la schimb o furcă cu caierul şi fusul cu totul de aur. Argintarul avea de îndeplinit această comandă în trei săptămâni. Surprinzător este faptul că Prâslea nu s-a dus acasă, ci s-a băgat ucenic la argintar şi tot el a luat sarcina de a construi furca dorită de fata cea mică.
Văzând furca, fetei i-a trecut un fior prin suflet, iar în gând i-a încolţit ideea că viteazul Prâslea a ieşit deasupra pământului. Cu toate acestea, fata a mai cerut să i se aducă o cloşcă cu pui din aur.
După ce a primit şi cel de-al doilea dar, fata a cerut să îi fie adus meşterul care le-a şlefuit. Imediat ce Prâslea a fost adus în faţa fetei, aceasta l-a recunoscut şi nu după mult timp, a avut loc nunta celor doi, o nuntă frumoasă şi mare. Să nu credeţi că trădarea celor doi fraţi mai mari a rămas nepedepsită, aceştia au avut parte de o pedeapsă divină.
În opera de faţă predomină cifra trei, cifră simbolică basmelor şi norocoasă în acelaşi timp: trei fii de împărat, trei fete, trei zmei, trei săptămâni. Prâslea rămâne un simbol al vitejiei în opera română, un personaj legendar dotat cu cele mai deosebite însuşiri: chibzuinţă, înţelepciune, vitejie, isteţime, curaj şi chiar bunătate.
Basmul „Prâslea cel voinic şi merele de aur” se încheie cu o formulă savuroasă ca un măr de vară: Trecui şi eu pe acolo şi stătui de mă veselii la nuntă, de unde luai
O bucată de batoc.
Ş-un picior de iepure şchiop,
Şi încălecai p-o şa, şi v-o spusei dumneavoastră aşa.
Afirmaţia: Trecui şi eu pe acolo şi stătui de mă veselii la nuntă dă mai multă credibilitate evenimentelor prezentate şi mai ales nunţii dintre Prâslea şi fata de împărat, astfel, naratorul devine chiar un martor cheie al evenimentului.
Acestea fiind zise, mă retrag nu înainte de a vă invita pe toţi în minunata lume a basmelor acolo unde orice este posibil, iar binele întotdeauna iese fruntaş.
