Titlul: Prinţul fericit
Autor: Oscar Wilde
Editura: Paralela 45
Număr pagini: 168
An apariție: 2015
Prințul Fericit
Statuia Prinţului Fericit stătea măreaţă pe o coloană înaltă, în văzul tuturor; trecătorii erau încântaţi de frumuseţea monumentului ce era împodobit cu frunzuliţe de aur, safire, pe post de ochi şi rubin la mânerul sabiei.
Un Rândunel amână drumul spre Egipt deoarece dragostea sa pentru o Trestie frumoasă, cu talie subţire, pe care o văzuse în primăvară de-a lungul râului, îl ţinea pe loc.
Pasărea ajunsă în Nordul Europei s-a hotărât să poposescă pentru odihnă chiar între picioarele statuii, însă două picături de apă, căzute din senin, căci nori pe cer nu erau, îl determină să plece în căutarea altui loc mai bun; când era pe punctul de a-şi deschide aripile pentru zbor, ochii Prinţului plini de lacrimi i-au atras atenţia – de aici veniseră picăturile de apă.
Curios, Rândunelul intră în vorbă cu statuia şi astfel îi află acesteia povestea de viaţă: fusese un Prinț care trăia în Palatul de la Sans-Souci (Fără Griji). Ziua şi-o petrecea la joacă, cu prietenii săi, iar seara la dans, în sala cea mare. După moarte, curtenii l-au suit sus, pe piedestal, de unde putea observa toate mizeriile care se petreceau în cetăţile sale.
De sus, acesta putea observa casa croitoresei şi pe băiatul acesteia, bolnav, care poftea la portocale, dar primea în schimb doar apă că altceva mai bun nu aveau. Prinţul impresionat de soarta băiatului bolnav, rugă Rândunelul să-i ducă în dar rubinul de la mânerul sabiei. La insistenţele statuii, Rândunelul a dus piatra preţioasă, croitoresei şi astfel îşi amână plecarea în Egipt cu o zi.
A doua zi, pasărea era hotărâtă să plece spre Egipt, însă Prinţul îi dădu o altă misiune, iar zburătoarea a fost nevoită s-o îndeplinească. Statuia văzând un băiat tânăr ce scria o piesă de teatru, iar frigul şi foamea îl ţineau în loc, decise să i se ia safirul pe post de ochi şi să fie oferit copilului nevoiaş.
În ziua următoare, Rândunelul veni la Prinţ ca să-şi ia „rămas bun!”, căci Egiptul îl aştepta, însă cedă în faţa rugăminţilor statuii şi astfel îşi amână pentru a treia oară plecarea.
Prinţul observase o fetiţă fără ciorapi şi ghete în picioare, care plângea deoarece scăpase chibriturile în noroi, iar paguba produsă îl înfuria pe tatăl său, care în schimb o bătea. Prinţul nu stătu prea mult pe gânduri, şi-l rugă pe păsărel să-i ducă copilei celălalt „ochi” al său; astfel o va scuti pe fetiţă de pedeapsă şi chiar îi dădu speranța unui trai mai bun. Pasărea îndeplini ordinul primit de la statuie, iar acum Prinţul Fericit rămase orb. De această dată, Rândunelul decise să-i rămână alături bunului său prieten, căci era orb şi singurel.
Rândunelul îi stătea pe umăr, povestindu-i cele văzute de-a lungul vieţii (ibişi roşii, Regele Munţilor Lumii, Sfinxul bătrân etc.).
Rămas fără ochi şi îngrijorat de soarta sufletelor din cetăţile sale, Prinţul îl rugă pe Rândunel să meargă în cercetare şi să-i aducă veşti despre soarta locuitorilor; mulţi dintre ei răbdau de foame şi îndurau frigul în timp ce bogaţii petreceau.
Impresionat Prinţul hotărî să dea săracilor tot aurul din care este construit, astfel feţele săracilor s-au luminat de bucurie că aveau pâine, iar Prinţul a rămas posomorât şi cenuşiu.
În cele din urmă, iarna a venit, iar soarta bietului Rândunel se înrăutăţea, de-abia mai putea găsi câteva firimituri la brutar, iar căldură îşi făcea dând din aripi; cu greu pasărea îşi adună toate forţele pentru a-şi lua „la revedere!” de la prietenul său, printr-un sărut pe gură după care căzu mort la picioarele Prinţului.
A doua zi, Primarul împreună cu Consilierii oraşului au văzut statuia devastată şi au decis s-o dea jos, urmând să fie topită. Trupul Prinţului a fost topit, numai inima de plumb a rămas intactă, care a fost luată din cuptor şi aruncată pe un morman de gunoi lângă Rândunel.
Bunătatea Prinţului Fericit şi a Rândunelului au fost lăudate de îngeri şi aduse lui Dumnezeu căci: „în grădina Raiului acest Rândunel va cânta în vecii vecilor, iar Prinţul Fericit mă va proslăvi veşnic în Cetatea mea de aur”.
Note personale
Această operă ascunde mai multe mesaje: sufletul oamenilor bogaţi cu greu poate fi atins de nevoile şi durerile semenilor. Mai repede „sufletul” unei statui poate fi mişcat şi chiar binefăcător cu cei lipsiţi de soartă. Orice faptă bună va fi răsplătită de divinitate.
Un alt mesaj ar fi acela că: „ce nu mai e frumos, nu mai e nici de folos”, adică eşti bun şi apreciat doar atunci când cei din jur au un interes, iar când roata se schimbă, prietenii te părăsesc. Totuși Wilde ne lasă să sperăm, pentru că prietenii adevărați sunt cei la care nici nu te aștepți, iar prietenia dintre cei doi – Prințul și Rândunel – este de-a dreptul impresionantă.
Chiar dacă Oscar Wilde a scris această poveste în perioada când avea și țintea gloria, viața și necazurile sale par a întări impresia unei stranii premoniții, atât de emoționantă și valoroasă, etic și estetic.
Florina Dinu
