Titlul: Cele mai frumoase povești de H. C. Andersen
Autor: Hans Christian Andersen
Editura: Corint
An apariţie: 2015
Număr pagini: 224
Poveştile lui Hans Christian Andersen puse una lângă alta alcătuiesc spaţii de joacă extraordinare, experienţe fantastice dintr-un minunat parc de distracţii, în care copiii, de la o generaţie la alta, s-au simţit şi se simt bine.
Dar poveştile lui Hans Christian Andersen, iar Privighetoarea este un bun exemplu, au şi un substrat mai puţin sesizabil. Sunt veritabile parabole pe măsura celor care practică constant exerciţii de înţelegere.
Rar mi-a fost dat să citesc o poveste, care tălmăceşte atât de simplu, dar atât de emoţionant ideea de artă, de autenticitate şi libertate în exprimarea artistică, aşa cum ni se prezintă ea în povestea Privighetoarea.
În împărăţia Chinei, în vremuri străvechi, în afara palatului împărătesc – cel mai frumos din lume – clădit din cel mai scump şi mai fragil porţelan, departe, tocmai în copacii din pădurea care străjuia ţărmul mării albastre şi adânci, îşi cânta trilul măiastru o privighetoare. Nu avea ea o înfăţişare impunătoare, era mititică şi cenuşie, dar glăsuia nemaiauzit şi emoţiona peste măsură pe orice trecător, chiar dacă acela era un biet pescar, care nu-şi mai vedea capul de treabă, sau un călător de peste mări şi ţări venit să vadă splendorile de la curtea împăratului – palatul şi grădina. S-a dus vestea acelor locuri minunate, dar mai ales a privighetorii fără seamăn. Micuţa cu glas incredibil de frumos a fost amintită în cărţile învăţaţilor despre China.
A ajuns şi la împărat o astfel de carte, iar acela, citind-o, se arătă mulţumit pentru că se vorbea în ea atât de frumos despre oraş. Mare îi fu uimirea când află şi despre privighetoare. Şi fiindcă vestea din cărţi, despre o pasăre măiastră, care locuia la capătul întinsului său domeniu, îl făcu să se simtă ruşinat de propria sa ignoranţă, îşi puse de îndată curtenii, în frunte cu sfetnicul cel mare, pe jar. Să facă cumva să aducă pasărea degrabă la palat altfel vor fi călcaţi în picioare. Curtenii, nu numai că nu ştiau cum arată acea pasăre, nu aveau nici cea mai vagă idee cum cântă ea, dar nu mai aveau nici timp. Pasărea trebuia să se înfăţişeze împăratului chiar în acea seară.
După îndelungi şi stânjenitoare căutări, au găsit o fată de la bucătărie care să le spună unde îşi are locul privighetoarea. Tot ea îi conduse la ţărmul mării. Neştiind cum arată şi cum glăsuieşte mititica pasăre cenuşie, curtenii luau de bun, ba chiar lăudau, repertoriul sărac şi grosolan al altor vietăţi: mugetul unei vaci, orăcăielile unor broaşte.
În cele din urmă, fata le-a indicat o pasăre care le păru mică şi ştearsă, sfetnicul cel mare punând modesta-i imagine pe seama faptului că şi-a pierdut culoarea, de spaimă că vede atâtea feţe simandicoase în preajma ei.
La rugămintea fetei, pasărea începu să cânte şi să lase cu gura căscată feţele simandicoase. Lămurită apoi că între ele nu se afla şi împăratul, se încuviinţă să îi urmeze pe trimişii acestuia la palat.
Împăratul o primi cum se cuvinte, pregătindu-i, în mijlocul sălii celei mari, o prăjină de aur, şi o ascultă până când ochii îi lăcrimară. La final a dorit să o răsplătească cu o mică bijuterie de aur, dar privighetoarea i-a mulţumit şi l-a refuzat politicos, replicându-i că a fost răsplătită îndeajuns.
A fost invitată să rămână la palat, pentru că era admirată şi preţuită cum nicio altă zburătoare până la ea nu mai fusese. Avea o suită de doisprezece persoane care o slujeau. Tot oraşul vorbea despre ea, părinţii îşi numeau copiii după ea. Privighetoarea ajunsese o celebritate, deşi vom vedea în cele ce urmează că nu îşi dorea faimă şi glorie.
Şi cum pasiunea, dacă nu este dublată de înţelepciune, trece ca orice este trecător pe acest pământ, împăratul a fost supus şi el acestui test al vieţii. Prima dată l-a picat. Cum s-a întâmplat.
Într-o bună zi, a primit o ladă în care se afla o privighetoare confecţionată de o mână omenească pricepută, care cânta, dacă o întorceai cu o cheie, asemeni privighetorii adevărate. În schimb arăta mai potrivit pentru o curte împărătească. Strălucea de aur şi argint şi era încrustată cu diamante, rubine şi safire. Purta la gât o cordeluţă cu următorul mesaj: Privighetoarea împăratului Japoniei e sărăcăcioasă faţă de aceea a împăratului Chinei.
Toată lumea de la curte era încântată pentru că împăratul era încântat. Cel care a adus pasărea meşteşugită la curte a primit titlul de Mare Aducător de privighetori la curtea imperială. Pentru că strălucea ca un giuvaer şi nu obosea nici după ce cânta de treizeci şi trei de ori aceeaşi bucată, noua cântăreaţă câştigă rapid un loc privilegiat în preferinţele tuturor. Dar împăratul nu renunţă la serviciile adevăratei privighetori, însă când să o cheme să-i cânte, ia-o de unde nu-i. Nimeni nu văzuse că zburase pe fereastră şi plecase în pădurea ei.
După un an de la apariţia păsării plăsmuite şi de la utilizarea ei necontenită, mecanismele din interiorul aceleia cedară şi, chiar dacă a fost reparată, privighetoarea bătută în pietre preţioase se limita de-acum să cânte doar o arie, o singură dată pe an.
Trecură cinci ani de la acele întâmplări neobişnuite, iar împăratul se îmbolnăvi. Toţi supuşii îi aşteptau sfârşitul, iar curtenii se duseseră să se închine noului împărat. Bolnav, îşi petrecea ultimele clipe din viaţă în agonie. Moartea îl privea batjocoritor şi îi adusese la căpătâi, ca pe nişte vedenii de coşmar, faptele cele bune şi cele rele, să-i ţină companie.
Împăratul imploră pasărea de metal să cânte, dar aceea nu-i răspunse. Nu avea cum. Nu era nimeni prin preajmă să o întoarcă din cheie. Dar, ca prin minune, la fereastră se auzi trilul privighetorii adevărate. Ea dorea sincer să-i aducă împăratului mângâiere şi speranţă. Îi plăcu până şi Morţii cântecul privighetorii, îi aminti de cimitirele liniştite în care cresc trandafiri albi şi încuviinţă să-i lase în viaţă prietenul.
Împăratul reveni cu adevărat la viaţă, realiză acum adevăratele sentimente şi dori să-i mulţumească privighetorii, dar recunoscu de această dată că nu ştia cum. Privighetoarea îi răspunse că giuvaerele care bucură cu adevărat inima cântăreţului sunt emoţiile adevărate pe care le trezeşte în inima fiecărui ascultător, pe care acesta este capabil să le trăiască. Pe ea au cucerit-o lacrimile împăratului vărsate la prima audiţie a cântecelor. L-a sfătuit să păstreze pasărea plăsmuită, iar pe ea să o lase să plece acolo unde se simte mai bine: în pădure. Dar va veni dacă va fi chemată şi dacă îi va plăcea şi ei, să-i mai cânte la fereastră. Îi promise că-l va face, cu cântul ei, să se gândească la multe lucruri, pentru că în cântecele ei sunt pomeniţi atât cei fericiţi cât şi cei necăjiţi, atât ceea ce e bine cât şi ceea ce e rău în jurul lui şi de care el, din palatul său, pesemne că nu este conştient.
Împăratul se învoi şi făgădui să păstreze taina pentru el, să nu o spună nimănui. Curtenii săi se mirară când îl descoperiră în viaţă şi în plină formă a doua zi, dimineaţă.
În concluzie, arta fără trăire adevărată şi fără o exprimare liberă este surogat. Depinde de fiecare să facă diferenţa. Un lucru e sigur, dacă avem inima deschisă, mesajul artiştilor poate răzbate până la noi şi ne poate transforma în bine indiferent cine suntem – un simplu pescar sau un împărat. Iar pentru un artist această izbândă valorează cât un giuvaer.
