Titlul: Prostia omenească
Autor: Ion Creangă
Editura: Sigma
Număr pagini: 8
Citind această poveste, mi-am amintit de vorbele bunicului meu: „eşti prost cu diplomă”, adică eşti mai prost decât prostul. Pe măsură ce înaintam în lectura poveștii, nu am ştiut dacă să râd ori să plâng, ştiind că şi-n zilele noastre prostia domină pământul; atâta timp cât nu doare, nu cere apă sau mâncare, prostia este primită şi găzduită de oameni.
Poveste (Prostia omenească)
Întâmplările pline de haz, pe care un om le-a întâlnit de când a plecat de acasă, cu gândul că numai la dânsul în familie se găseşte prostia, se succed și prilejuiesc momente de nedumerire pentru cititor. Omul acela locuia împreună cu soţia sa prostuţă, cu copilul celor doi de ţiță şi cu soacra sa care nu era tocmai hâtră.
Pe când mama copilului se îngrijea de acesta, dându-i mâncare şi culcându-l, dintr-o dată începu să ţipe cât o ţinea gura; speriată mama femeii a venit într-o fugă crezând că s-a întâmplat ceva rău. Spaima tinerei mame era că pruncul său va muri, în cazul în care drobul de sare de pe horn va fi lovit de vreo pisică şi-i va cădea odorului drept în cap.
Tatăl copilului, de cum a ajuns acasă, a aflat de la cele două femei încete la minte cauza zarvei. După care, înspăimântat de prostia celor două, decise să plece de acasă: Bre! mulţi proşti am văzut eu în viaţa mea, dar ca voi n-am mai văzut. Mă… duc în toată lumea! Şi de-oiu găsi mai proşti decât voi, m-oiu mai întoarce acasă, iar de nu, ba.
În ciuda speranțelor sale, va fi surprins să afle că nici în lumea mare nu este scutit de prostia omenească. De-a lungul călătoriei sale, drumeţul a întâlnit oameni „fără cap”: un om se chinuia să bage soarele în casă pentru a avea lumină: mă trudesc de vro două-trei zile să car pocitul ist de soare în bordeiu, ca să am lumină, şi nici că-l pot…; un morar încerca să scoată carul afară din casă, căci aici îl lucrase, însă uşile, fiind strâmte, nu-i dădeau voie să-şi ducă până la capăt misiunea; un alt tont dorea să zvârl nişte nuci în pod, şi țăpoiul ista, bată-l scârba să-l bată, nu-i nici de-o treabă…, iar ultimul idiot întâlnit avea de gând să urce vaca pe-o şură, acolo unde aruncase oleacă de fân.
Pe toţi cei patru, drumeţul i-a ajutat cu o vorbă bună, spusă cu cap, şi astfel acei smintiți au găsit rezolvări mult mai uşoare la problemele lor.
Apoi drumeţul se întoarse acasă şi petrecu lângă ai săi, pe cari-i socoti mai cu duh decât pe cei ce văzuse în călătoria sa.
De-a lungul firului epic ne întâlnim cu mai multe cuvinte sinonime pentru ceea înseamnă „om fără minte”: nebunelor, tont şi dobitoci.
Formula de încheiere a poveştii este la fel de hazlie ca şi naraţiunea în sine: Ş-am încălecat pe-o şa/Ş-am spus povestea aşa./Ş-am încălecat pe-o roată,/Ş-am spus-o toată./Ş-am încălecat pe-o căpşună,/Şi v-am spus, oameni buni, o mare minciună!.
