Titlul: Pagini alese. Versuri. Proză (conține Psalm)
Autor: Tudor Arghezi
Editura: Regis
An apariție: 2005
Număr de pagini: 334
Este o zi specială. Urmează o săptămână specială pentru cei care o consideră astfel, iar aceasta se va încheia cu o sărbătoare. Pe mine una gândul mă poartă, voit sau nu, spre ciclul de poeme intitulate generic Psalm de Tudor Arghezi.
L-am ales pe Arghezi, pentru că indiferent de gradul de popularitate sau de obligativitate care atrage sau sustrage în sau din discuţie opera sa poetică, camera mea sufletească are o acustică bună pentru struna sa. Pentru că versul său este insolit, direct şi sincer, fără pretenţii, dar semeţ. Te împinge de la spate spre înălţimi, te coboară în abis, când nu ai curaj, şi chiar dacă pare un aventurier, prea personal în proiectele sale pentru a colabora, de a media o cauză nobilă, ţi-l doreşti tovarăş şi îl chemi în propria ta aventură personală, care este existenţa, destinul dat. Cu alte cuvinte nu eşti singur.
Totodată, el este şi autorul a cel puţin şaptesprezece creaţii lirice denumite generic Psalm sau conţinând în titlu acest cuvânt. Au fost publicate, în parte, în volumul „Cuvinte potrivite”. Acesta a fost prima sa carte de poezii şi a văzut lumina tiparului pe când poetul avea 47 de ani, după 31 de ani de la debutul său literar.
Voi reveni la finalul recenziei, cu câteva repere, pentru că Psalmul reprezintă un ansamblu distinctiv în opera poetică a lui Tudor Arghezi.
Până atunci… De la apariţia primei sale creaţii lirice – Tatălui meu – în 1896, în ziarul Liga ortodoxă, şi publicarea primului volum de versuri Cuvinte potrivite (1927), Arghezi a găsit timp să-şi răspundă la întrebarea cine este poetul şi care este misiunea lui.
Între poeţi, în Arghezi, noi ceilalţi ne întâlnim cu şansa, speranţa, promisiunea unei împliniri pe care o căutăm neîncetat din zorii umanităţii. Poetul, conştient de rolul şi puterea sa, îşi asumă misiunea: În mine se deşteaptă o-ntreagă omenire,/Sunt cei ce-au fost pe vremuri, sunt cei ce sunt acum. („Rugă de Vecernie”)
Conştiinţa de sine afirmată cu mândrie, îndreptăţită prin suportul colectiv, îl face să merite gestul său eroic: Le sunt dator odihna ce pleoapa nu-mi atinge?/Le datoresc lumina şi faptul crud că sunt? („Rugă de Vecernie”)
Dar care ar fi şansa pe care o avem? Tiparul succesiunilor neîntrerupt de generaţii, acumulărilor din atâtea experienţe anterioare nu ne mai apare lipsit de sens, neproductiv. Abia când firea de pământ proiectează în aspiraţiile sale fiinţa spirituală, irepetabilă, când de la bunuri materiale, perisabile, se ajunge la roade spirituale, perene, apare poetul – rodul bun al omenirii, care, Din graiul lor cu-ndemnuri pentru vite/Eu am ivit cuvinte potrivite („Testament”), devine capabil să producă metamorfoza, saltul. Cu alte cuvinte în poet omenirea întreagă găseşte resursele pentru a revendica un alt statut, unul spiritual, bazat pe meritocraţie.
Poetul nu-şi uită originile telurice, care reprezintă temelia şi miza tuturor căutărilor sale, însă face mai mult de atât. Se regăseşte în căutările noastre cum noi ne regăsim în căutările sale. Însumate le trimite către înalt, încercând o experienţă unică în vremurile noastre (să nu uităm – a creat marea parte a operei sale în secolul XX, la pas cu progrese ştiinţifice uriaşe), ceva ce nu s-a mai încercat demult: un dialog la propriu cu divinitatea, o solicitare de a fi primit în audienţă. Călătoria nu-i pare imposibilă. Au realizat-o alţii, ce-i drept în timpuri de legendă: Când magii au purces după o stea/Tu le vorbeai – şi se putea./Când fu să plece şi Iosif,/Scris l-ai găsit în catastif. („Psalm – Nu-ţi cer un lucru prea cu neputinţă”).
Aşa au apărut poeziile care poartă titlul generic de Psalm. Tudor Arghezi a împrumutat cuvântul, care intitulează poeziile sale, din Biblie – Vechiul Testament, unde găsim cuprinse 151 de imnuri religioase alcătuind Psaltirea, fiind atribuite regelui David. Acest rege a fost un personaj biblic (diferit de un personaj istoric) care a condus, conform Bibliei ebraice, Regatul unit al Israelului, iar conform evangheliilor Noului Testament, Matei şi Luca, ar fi fost strămoşul lui Iisus. (sursa: http://ro.wikipedia.org/). Regele biblic, David, i-a închinat lui Dumnezeu imnurile sale, psalmii. Ele cântă slava puterii divine şi aduc mulţumire pentru darul primit: viaţa.
Tudor Arghezi se distanţează în proiectul său temerar de autorul imnurilor originale. Şi vom vedea cum, atitudinea poetului aminteşte mai degrabă de alt personaj biblic cu care rezonează interior: Iov. Asupra acestuia Dumnezeu a trimis multe nenorociri, de unde, considerându-se nevinovat, Iov doreşte să fie ascultat pentru a se apăra.
Totuşi după cum am precizat la început, Arghezi porneşte stăpân pe sine, de la alte date. Nestrămutat în convingerea sa că a fost bine înzestrat de semenii săi, că în el se îngrămădesc un şir de experienţe anterioare, încearcă să aducă cele mai convingătoare dovezi că e vrednic să fie primit, pentru a putea aduce o certitudine, un răspuns la întrebările sale, care sunt şi ale noastre:
Se prezintă drept cel mai competent sol: Am fost un pai şi am răzbit în munte,/Molift înalt şi mândru că pui punte/Pe creştete, din lume către veac./Şi-am ascultat bătaia-i de tictac. („Psalm – Ca să te-ating, târâş pe rădăcină”).
Atinge coarda sensibilă, credinţa nemijlocită, mărturisită: Făr-a te şti decât din presimţire,/Din mărturii şi nemărturisire,/M-am pomenit gândindu-mă la tine/Şi m-am simţit cu sufletul mai bine. („Psalm – Făr-a te şti decât din presimţire”)
Se face martor al suferinţei supreme şi empatizează: Am fost să văd pe Domnul bătut de viu pe cruce/Singur în câmp cu corbii şi-a cerului răşină/Uitându-se la soare cum sângerat se duce,/Cu care se simţise de-un fel şi-o rădăcină. („Psalm – Am fost să văd pe Domnul bătut de viu pe cruce”)
Şi pentru că elanul său fără precedent nu primeşte niciun ecou: Încerc de-o viaţă lungă, să stăm un ceas la sfat/Şi te-ai ascuns de mine de cum m-am arătat. („Psalm – Călare-n şa, de-a fuga pe vânt, ca Făt-Frumos”)
Încearcă cu duhul blândeţii, având cuvinte doar de laudă: Tu nici nu-ntrebi ce voi şi mi-l şi dai./Ce mi-a lipsit, întotdeuna ai,/Şi-ai şi uitat/De câte ori şi ce şi cât mi-ai dat.[…]Stau ca-ntre sălcii, noaptea, călătorul/Şi nu ştiu cine-i binefăcătorul. („Psalm – Făr-a te şti decât din presimţire”)
Stă la pândă hoţeşte: M-am strecurat cu noaptea în cetate/Şi am prădat-o-n somn şi-n vis. („Psalm – Sunt vinovat că am râvnit”)
Izbucneşte cu exasperare: Învierşunat de piedici, să le sfărâm îmi vine;/Dar trebuie,/-mi dau seama, să-ncep de-abia cu tine. („Psalm – Călare-n şa, de-a fuga pe vânt, ca Făt-Frumos”)
Şi sfârşeşte prin a poza în victimă, implorând: Să-ţi cânt aş vrea şi-s tot neputincios./În vis şi cobza mi s-a destrămat./Uită-te, Doamne, jos detot, în jos,/Se roagă către tine cel îngenunchiat. („Psalm de tinereţe”)
Totuşi el nu este un eretic (deşi din datele biografice şi mărturisirile poetului aşa ar putea reieşi) nici un agnostic, ci un credincios fără astâmpăr, condus drept, în mod straniu, tocmai de îndoială. Pentru mine „Psaltirea” lui Arghezi este precum „Epopeea lui Ghilgameş” eroul care pleacă în căutarea nemuririi după ce îşi pierduse un prieten drag, sfârşind prin a reveni acasă şi a-şi accepta existenţa efemeră. Aş adăuga doar că prietenul nostru poetul, pleacă în căutarea nemuririi cuvântului. Care ar fi formula magică, poezia cu nectar divin? Este cuvântul instrumentul perfect de cunoaştere? Cel puţin ceea ce stă scris în Scriptură: La început era Cuvântul şi Cuvântul era la Dumnezeu şi Dumnezeu era Cuvântul. („Noul Testamentul – Evanghelia după Ioan”) îl încurajează.
Aşa că pleacă să probeze şi puterea cuvântului său. Să ştie de unde îi vine harul şi ce este acesta. Să ceară o binecuvântare pentru el şi ai săi, Durerea noastră surdă şi amară/O grămădi pe-o singură vioară („Testament”). Presimte totuşi altceva. Probabil ştie mai bine ca oricine, ca ziditor de cuvânt, că în cuvânt s-a intervenit uman, s-a pus prea multă uzură, prea multă artă a disimulării, prea multă intenţie dirijată, pentru a fi instrumentul perfect de dialog cu divinitatea:
Când ţi-ai pornit clădirea altarului visat,/Vezi ca, furat de iazme, să nu te fi înşelat[…] Câte cuvinte-n carte, atâtea-s şi găoci./Aşteaptă alte zmalţuri, mai proaspete, şi vor/O scânteiere nouă şi dinlăuntrul lor. („Poetului necunoscut”).
Cum dialogul nostru nu-i de fapt un dialog, ci doar o artă a dialogului, e nevoie de alt limbaj? Aici, cel care mânuieşte atât de bine cuvântul şi tocmai de aceea se simte paradoxal vinovat, ne mărturiseşte neputinţa cuvântului poetic şi face apel la puterea simţirii: Dar neputând-mi gândul de om să mă ajute,/Mă las în voia şoaptei din fagi pe neştiute./Aş vrea să ştiu, privindu-ţi Tăriile cu zimţi,/Dar ce-i a şti? De-ajuns e-atât: numai să simţi. („Aluatul”)
De ce îmi place poezia lui Tudor Arghezi, atât cât am citit, şi îl simt foarte aproape de sufletul meu? Pentru sinceritatea sa. Pentru firescul ataşamentului său, care refuză nu învăţătura, ci căile bătătorite. Nu este dogmă, nu este idolatrie oarbă, nici aroganţă de fariseu. Dialogul său cu Dumnezeu, pe care şi-l doreşte nemijlocit, – Ce-mi mai lipseşte mie să ştiu că nu mă mint?/Să cred ce spune cartea cu scoarţe de argint? („Psalmistul”) – nu este altceva decât o experienţă omenească, ca fiecare, pentru că nu poate fi altfel. Sforţarea versului său de a afla, de a cunoaşte, însă, este supraomenească şi ne atrage atenţia, îmbrăcând stihul său în nemurire. El porneşte, în călătoria sa îndrăzneaţă, semeţ, dar nu revine cu trufia privilegiatului, cunoscătorului omniscient, ci ca un soldat însemnat de-acum, care a avut curajul să ceară o confirmare pentru puterea sa, să-şi probeze visele, să se confrunte cu sine.
Privind către înalt, O stea era în ceruri. În cer era târziu, („Între două nopţi”), când exaltat, când răzvrătit, când deznădăjduit, Când mi-a murit nădejdea şi când a înviat, („Îngânare”), Arghezi, paradoxal, ne dă puterea să credem în ceea ce avem mai bun şi să continuăm neobosit căutând răspunsuri, fiecare în felul nostru. Să nu renunţăm, este poate cel mai bun lucru pe care îl putem face pentru noi şi în slujba credinţei noastre. Să ne simţim puternici, chiar şi în ipostaze trecătoare, chiar şi atunci când suntem patetici, ezitanţi şi slabi. Să credem în posibilităţile noastre, care ne oferă deschideri nebănuite.
Ar mai fi de remarcat limbajul poetic diferit, insolit care îl acompaniază constant pe poet, în care versul plăcut, seducător, este alternat cu cel frust, irevenţios. Ingredintele sunt: ironia, antiteza, hiperbola, personificarea. Iar tonul e uneori rugător, tunător sau chiar pus pe şagă. În continuare vă las pe voi să citiţi. Am ales nu una, pentru că nu m-am putut hotărî, ci două-trei poezii, care mi-au plăcut şi care sunt grăitoare pentru tema discutată.
Vă recomand întâi şi întâi lectura, cum spuneam şi în cazul altor recenzii, lectura este esenţială. Nu lăsaţi vorba din popor – o prejudecată – „E greu”, să acopere urechea sensibilă. Cheia de înţelege a cititorului e tăinuită în inima lui şi este cea mai importantă atât pentru poet, cât şi pentru fiecare din noi.
Un blestem te-mpresoară din veac în veac, dar tu/Îi eşti dator clădirii s-asculţi de el, sau nu./Altarul ca să fie şi pietrele să ţie./Cer inima şi viaţa zidite-n temelie. („Poetului necunoscut”).
Căutaţi şi sursele originale de lectură. Arghezi aproape ne obligă să ne întoarcem la textul biblic, să citim Psaltirea, să coborâm spre alte mituri (iată, eu mă gândeam la Epopeea lui Ghilgameş sau la Legendele Olimpului de Al. Mitru – Prometeu).
Ajungeţi şi la studii critice care să vă ajute, de pildă:
Pompiliu Constantinescu Scrieri, vol I-IV, Editura Minerva, Bucureşti, 1967-1972;
Nicolae Balotă, Opera lui Tudor Arghezi, Editura Eminescu, Bucureşti, 1979.
La ele face referire, între altele, în bibliografia selectivă pentru poezia Psalm („Când m-ai făcut mi-ai spus: de-acum trăieşte”), Alina Panait în Literatura română – Sinteze complete BAC, Ploieşti, 2013, carte pe care o recomand elevilor ca o posibilă rampă de lansare. Aceste surse le-am regăsit citate şi în Genealogie Argheziană prefaţa la antologia Între două nopţi, Editura Fundaţiei Culturale Române, Bucureşti, 1994. Notele critice de aici aparţin lui Ion Simuţ şi mi-au fost de un real folos, m-au motivat să merg mai departe, să citesc şi, de ce nu, de-acum să caut mai departe studiile critice citate.
Psalmii arghezieni
La o primă vedere, putem număra şaptesprezece psalmi. Cincisprezece dintre ei se numesc simplu, cu acelaşi cuvânt, Psalm. Îi diferenţiem adăugând la titlu, primul vers al poeziei. În antologia pe care am amintit-o sunt redaţi numerotaţi. Celor cincisprezece cu denumirea Psalm li se adaugă cel puţin trei: Psalmul mut, Psalm de tinereţe, Psalmistul.
Aceste poezii, aşa cum vă spuneam, la început, nu au fost reunite într-un singur volum, ci o parte din ele – nouă – sunt, la un loc cu altele, publicate în volumul de debut „Cuvinte potrivite” (1927), altă parte –şase – în volume sau grupaje ulterioare de versuri. Volumul „Poeme noi” conţine Psalmistul, „Noaptea” include Psalm de tinereţe, iar „Ritmuri”, Psalmul mut.
Tema se regăseşte şi în alte poezii, cum ar fi Între două nopţi. Aceasta, consideră Ion Simuţ, are capacitatea de a concentra nucleul generator al întregii drame argheziene. De asemenea, trebuie amintite şi 25 de poeme în proză grupate în ciclul „Printre psalmi” din volumul „Ce-ai cu mine, vântule?”.
Viaţa lui Tudor Arghezi
Despre momentele biografice importante din viaţa poetului puteţi citi accesând şi http://www.tudorarghezi.eu/
Doresc să amintesc doar două dintre aspectele absolut inedite ale vieţii sale: în 1956, îşi oficializa pseudonimul literar Tudor Arghezi, folosit se pare începând din anul 1898. Cu alte cuvinte, Ion Nae Theodorescu s-a numit de atunci Tudor Arghezi şi în viaţa reală.
La începutul anului 1900 pleacă la mănăstirea Cernica, având intenţia de a se călugări. După patru luni – perioada de noviciat – este tuns şi îmbracă haina monahală. Primeşte numele de Iosif. Rămâne aici patru ani. Mai târziu mărturiseşte că nu a fost atras de viaţa monahală ci a fost o ipostază pur conjuncturală.
Cam atât, vă las în compania poeziilor lui Tudor Arghezi şi a maldărului de surse de studiat. Spor la lecturat! Pe curând.
Psalm („Ruga mea e fără de cuvinte”)
Cuvinte potrivite
Ruga mea e fără de cuvinte,
Şi cântul, Doamne, mi-e fără glas.
Nu-ţi cer nimic. Nimic ţi-aduc aminte.
Din veşnicia ta nu sunt măcar un ceas.
Nici rugăciunea, poate, nu mi-e rugăciune,
Nici omul meu nu-i, poate, omenesc.
Ard către tine-ncet, ca un tăciune,
Te caut mut, te-nchipui, te gândesc.
Ochiul mi-e viu, puterea mi-e întreagă
Şi te scrutez prin albul tău veştmânt
Pentru ca mintea mea să poată să-nţeleagă
Nengenunchiată firii de pământ.
Săgeata nopţii zilnic vârful-şi rupe
Şi zilnic se-ntregeşte cu metal.
Sufletul meu, deschis ca şapte cupe,
Aşteaptă o ivire din cristal,
Pe un ştergar cu brâie de lumină.
Spune tu, Noapte, martor de smarald,
În care-anume floare şi tulpină
Dospeşte sucul fructului Său cald?
Gătită masa pentru cină,
Rămâne pusă de la prânz.
Sunt, Doamne, prejmuit ca o grădină,
În care paşte-un mânz.
Între două nopţi
(Cuvinte potrivite)
Mi-am împlântat lopata tăioasă în odaie,
Afară bătea vântul. Afară era ploaie.
Şi mi-am săpat odaia departe subt pământ.
Afară bătea ploaia. Afară era vânt.
Am aruncat pământul din groapă pe fereastră.
Pământul era negru: perdeaua lui albastră.
S-a ridicat la geamuri, pământul până sus.
Cât lumea-i era piscul, şi-n pisc plângea Isus.
Săpând s-a rupt lopata. Cel ce-o ştirbise, iată-l,
Cu moaştele-i de piatră, fusese însuş Tatăl.
Şi m-am întors prin timpuri, pe unde-am scoborât,
Şi în odaia goală din nou mi-a fost urât.
Şi am voit atuncea să sui şi-n pisc să fiu.
O stea era pe ceruri. În cer era târziu.
Aluatul
(Noapte)
Nemulţumiţi de naiuri, de scripcă şi de flaut,
Mă-ntreabă cei de-alături de ce te tot mai caut,
Că ei au ştiri mai bune că nu eşti, nici n-ai fost
Şi dintre toţi cuminţii, rămân eu cel mai prost.
Pe când ei după carne şi butii pline umblă,
Cel mai sărman cu duhul, eu umblu după umbră.
Vezi, am citit în cartea de aur dintre cărţi
Că tu eşti făcătorul-a-toate-n patru părţi.
Nu ştiu, dormeam citind-o când ascultam pădurea
Sunându-mi în pridvoare, sau mă gândeam aiurea.
Dar neputându-mi gândul de om să mă ajute,
Mă las în voia şoaptei din fagi pe neştiute.
Aş vrea să ştiu, privindu-ţi Tăriile cu zimţi,
Dar ce-i a şti? De ajuns e-atât: numai să simţi.
Te căutam prin lume să mă-ntâlnesc cu tine,
Să-ţi spun că ce făcuseşi putea ieşi mai bine.
Când maică-mea frământă aluatul, mă-nţelegi?
Ea scoate-ntotdeauna din vatră pâini întregi.
