În mintea unui game designer
Dacă ar fi fost odată ca niciodată… în acest fel un video game pare să rescrie celebra sintagmă de la începutul fiecărei povești clasice. Se întâmplă de fiecare dată când o lume virtuală, în limbajul său specific, ia naștere în mintea unui game designer. Tocmai de aceea ne plac la nebunie aceste jocuri.
Dacă am fi asemeni eroilor de ficțiune
Dacă… am fi mai frumoși, mai curajoși, mai competivi, mai perseverenți, dacă am fi asemeni eroilor de ficțiune – indiferent ce ar însemna asta: mituri, literatură, jocuri video, filme de acțiune, staruri ale muzicii pop-rock – dacă… am găsi în sfârșit o cale de evadare din realitatea banală și meschină. Dar dacă totuși am lăsa deoparte orice limită de exprimare nu din ci în lumea reală, dacă am fi dispuși să fim cât se poate de reali, autentici, iubitori, empatici și am încerca măcar să trecem la următorul nivel. Dacă pur și simplu am elimina acest dacă din viața reală, atunci sigur am fi pregătiți să fim cea mai bună versiune a noastră în realitate, între noi și posibilitățile noastre creative nu ar mai fi nicio limită reală. Iată de ce mi-a plăcut la nebunie ecranizarea Ready Player One.
Realitatea virtuală și lumea reală
Dincolo de adaptarea cinematografică 3D în stil grandios creată de nimeni altul decât Steven Spielberg după romanul science fiction publicat de Ernest Cline în 2011, am rămas cu un mesaj pe care nu știu dacă îl reproduc întocmai cuvintelor din film: „Realitatea este singurul loc în care poți mânca o cină decentă”. Mi-a rămas în minte acest mesaj, această idee după o experiență intensă – vizionarea la cinema a premierei din acest weekend Ready Player One. O motivație a naibii de simplă la prima vedere în favoarea vieții reale. Ceva similar cu un celebru citat din Woody Allen sau din Groucho Marx :„I hate reality, but it is still the only place where I can get a decent steak” / „I’m not crazy about reality, but it’s still the only place to get a decent meal”. Atât filmul cât mai ales cartea ne poartă prin cultura industriilor creative din ultimele decenii: film, muzică, jocuri video către o lume distopică pe care potrivit scriitorului omenirea o va întâlni cât de curând, în anul 2045.
De când am aflat – destul de târziu – că Ready Player One are o ecranizare a început o luptă contra cronometru cu lectura cărții, cu propriile mele limite de timp care au fost aruncate în aer în ultimele săptămâni dovadă și randamentul scăzut de postări pe blog. Cu alte cuvinte am pierdut bătălia cu timpul, pariul cu mine însămi. Dar… m-am ales cu ceva semnificativ.
Plăcerea jocului
Vă întrebați dacă chiar meritau cartea și filmul atâta deranj. Da. Da pentru că folosesc cele mai tari combinații de repere și efecte speciale specifice culturii mai sus amintite, și nu doar pentru a produce divertisment și deci pentru a vinde bine, ci pentru a ne conduce de fapt la o idee simplă. O idee atât de simplă, universal de simplă, că aproape uitasem, în goana după atâtea senzații sofisticare, că e la îndemâna oricui: plăcerea jocului, importanța de a-ți petrece timp cu cei dragi, de a cultiva prietenia și spiritul de echipă pentru ca realitatea să aibă într-adevăr gust, iar designerii de game-uri, plictisiți sau mai bine zis îngroziți de realitate, să aibă jucători mai buni decât ei în lumea reală. Și cum personajele din carte și film își dau concursul pentru a ajunge la un prețios ou de Paști atunci aluzia și invitația la film readuc acel farmec, savoare de altă dată a sărbătorilor alături de cei dragi într-un mediu la prima vedere contradictoriu și ignorant față de astfel de propuneri sentimentale.
Carte și film
Cartea și filmul îl au ca erou pe Wade Watts (Tye Sheridan), un adolescent din Oklahoma City/Columbus, Ohio. Lumea lui este cea care a supraviețuit unei crize energetice, iar cartierul său este o replică hilară a zgârie norilor: stive întregi de rulote suprapuse servesc drept locuințe oamenilor mai sleiți de energie și mai prăpădiți ca oricând: un loc al deznădejdii și al delicvenței.
Chiar dacă realitatea este apăsătoare, celebrul James Halliday, creatorul platformei virtuale OASIS, face viața suportabilă tututor celor care se conectează la internet. De la slujbele religioase la care participă doamna Gilmore cea cumsecade, până la locuri de muncă și câte un avatar pentru fiecare elev de la școala virtuală (al lui Wade e Parzival), totul este posibil cu o consolă și un vizor virtual. Te conectezi practic la tot ce îți dorești. Totuși dacă lumea virtuală este nelimitată, creatorul ei se stinge din viață subit. Printr-un anunț public lasă tuturor o invitație la concurs: Invitația lui Anorak încărcată de referințe din cultura pop a anilor ’80 de care era impregnată adolescența și personalitatea lui James Halliday și cu care vibrează sufletește eroul cărții, Wade Watts. În acele referințe culturale și în angoasele ascunse ale creatorului platformei OASIS se află soluția pentru câștigarea premiului suprem: descoperirea oului de Paști și moștenirea averii uriașe a lui Halliday. În concurs sau mai bine zis într-un teribil video game intră atât Watts cât și alți puști – gunteri (vânători ai oului, „egg hunters”). Competiția este însă umbrită de ambițiile de supremație asupra OASIS ale lui Nolan Sorrento, corporatistul de la Industriile Inovative Online.
Filmul satisface imaginația cititorului și redă rapid cinefilului imaginile-simbol ale lumii în care trăiește Watts așa cum sunt descrise în detaliu în carte: stivele de rulote și ascunzătoarea lui Wade – pe care eu personal abia așteptam să le văd. Ne proiectează apoi în universul epopeic al OASIS, dând viață, grandoare, strălucire și coloană sonoră descrierilor din carte. Începem pe rimurile lui Van Halen, continuăm cu George Michael și dansăm pe ritmurile Bee Gees alături de Parzival și Art3mis.
Cred că alegerea ca producător și regizor a lui Spielberg, de numele căruia se leagă atât regia unor filme science fiction precum E.T. cât și altele cu subiect umanist precum Salvați Soldatul Ryan a fost foarte inspirată pentru tematica ecranizării Ready Player One care combină aceste elemente.
Cu alte cuvinte până eu îmi fac temele și revin cu recenzia cărții Ready Player One vă recomand să nu ratați întâlnirea cu filmul. De sunteți fani ai muzicii pop a anilor 1980, așa ca mine, sau împătimiți ai jocurilor pe calculator ca mulți dintre voi, veți fi deopotrivă năuciți de viteza cu care se desfășoară acțiunea, care face un tur de forță prin multe informații culturale, seduși și invidioși pe look-ul și posibilităților avatarurilor și emoționați de ce veți descoperi la final. Și tot la final, poate un pic mai înțelegători cu voi înșiși și cu ceilalți. Pe curând!
