Titlul: Poezii (conține Revedere)
Autor: Mihai Eminescu
Editura: Minerva
An apariție: 2019
Număr pagini: 468
Ori de câte ori recitesc operele eminesciene mă întorc în timp, la anii de școală, acolo unde-l întâlneam, an de an, în manuale, pe marele poet. În acele momente mi se părea sufocant, un îndrăgostit fără pereche, însă acum, maturitatea literară mă determină să-l înțeleg, dorindu-mi să-i descopăr o parte mai mare a creației sale.
Poezia „Revedere” a văzut lumina tiparului la 1 octombrie 1879 în revista „Convorbiri literare”. Forma sa înclină balanța spre asemănarea cu o doină populară, deoarece are ritmul trohaic, măsura de șapte-opt silabe și rima împerecheată. Opera este zămislită ca o meditație filozofică pe tema precarității ființei umane, situată în opoziție cu puterea regeneratoare a naturii.
Titlul Revedere este alcătuit dintr-un substantiv comun derivat cu prefixul „re”, expunând ideea principală a operei: clipa reîntâlnirii, într-o situație imaginară, dintre eul liric și codrul personificat.
Poezia are în alcătuirea sa patru unități inegale, conturând astfel două planuri: al omului, simbol al elementelor trecătoare și al naturii care ne duce cu gândul spre infinit, eternitate, veșnicie prin forța sa de a renaște. Apare lirica măștilor. Creatorul este prezent în două ipostaze: cea a călătorului care revine cu drag în inima protectoare a naturii și aceea a pădurii personificate care comunică cu ființa umană. Limbajul este unul familiar, fiind sugerat de folosirea diminutivelor (codruțule, drăguțule), de prezența dativului etic (crengile-mi, vântu-mi, frunza-mi) și de interjecția „ia” (Ia, eu fac ce fac demult).
În prima secvență lirică creatorul se adresează cu admirație, afecțiune și chiar cu prietenie codrului. Toate aceste stări sunt subliniate prin folosirea diminutivelor: codruțule, drăguțule. De asemenea este simțită și părerea de rău față de trecerea timpului Că de când nu ne-am văzut/Multă vreme a trecut. În timp ce natura este statică, creatorul a avut parte de descoperirea lumii datorită mobilității sale: Și de când m-am depărtat/Multă lume am îmblat.
Răspunsul codrului personificat nu prezintă nicio notă de regret față de trecerea timpului. Pentru acesta trecerea anilor nu duce spre îmbătrânire urmată de moarte ci doar la repetarea ciclică a anotimpurilor; primăvara aducând mereu „viață” și „sănătate”; codrul vara ascultă doina, în timp ce iarna îi oferă viscolul pe post de cântec. Pe lângă acestea, anotimpul rece îi oferă și anumite clipe dureroase: crengile îi sunt frânte, iar frigul și troienele îi alungă vizitatorii (păsările).
Destinul ființei umane este prezentat în antiteză cu soarta pădurii; dacă pentru ființa umană trecerea timpului reprezintă apropierea sfârșitului, pentru codru vremea nu micșorează firul vieții acestuia: Tu din tânăr precum ești/ Tot mereu întinerești. Putem afirma că anotimpul primăvara reprezintă renașterea naturii, cu o nouă viață primită de la divinitate pentru natura înconjurătoare.
Pentru codru trecerea timpului nu influențează cu nimic universul său mereu același, alcătuit din stelele care se oglindesc în ape, vântul care adie mereu și Dunărea care curge veșnic. Trecerea vremii are putere de schimbare numai asupra ființei umane: Numai omu-i schimbător,/Pe pământ rătăcitor.
Prin intermediul acestei poezii, Mihai Eminescu ne demonstrează încă o dată marea sa dragoste pentru natură. Pot spune că poetul este îngrijorat de soarta codrului, iar depărtarea săpată între cei doi vine ca o lovitură pentru creator, care, ori de câte ori are posibilitatea, încearcă se refacă vechea legătură, chiar dacă timpul niciodată nu va mai putea fi dat înapoi, iar graiul naturii începe a fi de neînțeles pentru acesta.
Cei doi, natura și Eminescu, au ceva în comun și anume viața veşnică; natura o primește de la primăvară, iar marele poet de la cititori. Citiţi-l căci merită şi suntem mândri că este român de-al nostru!
Revedere
Codrule, codruțule,
Ce mai faci, drăguțule,
Că de când nu ne-am văzut
Multă vreme au trecut
Și de când m-am depărtat,
Multă lume am îmblat.
Ia, eu fac ce fac demult,
Iarna viscolu-l ascult,
Crengile-mi rupându-le,
Apele-astupându-le,
Troienind cărările
Și gonind cântările;
Și mai fac ce fac demult,
Vara doina mi-o ascult
Pe cărarea spre izvor
Ce le-am dat-o tuturor,
Împlându-și cofeile,
Mi-o cântă femeile.
Codrule cu râuri line,
Vreme trece, vreme vine,
Tu din tânăr precum ești
Tot mereu întinerești.
Ce mi-i vremea, când de veacuri
Stele-mi scânteie pe lacuri,
Că de-i vremea rea sau bună,
Vântu-mi bate, frunza-mi sună;
Și de-i vremea bună, rea,
Mie-mi curge Dunărea,
Numai omu-i schimbător,
Pe pământ rătăcitor,
Iar noi locului ne ținem,
Cum am fost așa rămânem:
Marea și cu râurile,
Lumea cu pustiurile,
Luna și cu soarele,
Codrul cu izvoarele.
