Titlul: Ion
Autor: Liviu Rebreanu
Editura: Liviu Rebreanu
An apariţie: 2022
Număr pagini: 528
Încep prin a mă repeta. Ieri am încercat să redau țesătura narativă din conținutul romanului, desfășurată pe mai multe planuri.
Această carte însă abia la a treia lectură m-a găsit trează așa că mă simt datoare acum să spun și de ce.
Liviu Rebreanu a plecat de la premise realiste atunci când a scris. Este bine știut acest fapt și ține de viziunea sa estetică. Am detaliat deja despre curentul realist acum câteva recenzii – în Moara cu Noroc de Ioan Slavici.
De la elemente autobiografice frapante care se regăsesc între paginile cărților sale, până la alegerea personajelor, a mediului social, a temelor, Rebreanu decide să folosească ca sursă de inspirație realitatea.
La scriitorul născut în comuna Tîrlișiua (județul Bistrița-Năsăud), la 27 noiembrie 1885, însă, nimic nu este banal, în ceea ce redă, nimic strident, ci precum unui observator fin al realității, nu-i scapă subtilitățile, esențialul și nici sugestiile filozofice.
De altfel, pentru romanul Ion s-a pregătit mai bine de 10 ani. M-a urmărit ani de zile, s-a amplificat înainte de a fi scris un cuvânt. Întâia schiță telegrafică purta titlul „Zestrea”, mărturisea autorul într-un interviu, publicat în 1924.
Povestea de viață a autorului și portretul său fizic din tinerețe îi seamănă lui Titu Herdelea: Titu era mândria familiei Herdelea. Avea douăzeci de ani și era înalt, cam deșirat, cu o față lătăreață, ochi albaștri spălăciți și o frunte largă. Iată ce nota scriitorul Mihail Dragomirescu, mentorul său literar, despre tânărul Rebreanu: Liviu Rebreanu – tânar, înalt spelb, cu ochii limpezi și azurii-spălăciți.
Mama lui Titu, Maria Herdelea, se numea înainte de căsătorie Drujan, iar mama autorului Ludovica Diugan. Mai mult, între cele două mai există și alte asemănări – aveau aceeași pasiune pentru teatru, în tinerețe.
Livia, sora lui Rebreanu, a trăit o poveste asemănătoare cu a Laurei Herdelea, sora lui Titu. Se logodise cu un preot, împlinind doar voia părintească, nu glasul inimii.
Iar pe Ion… pe Ion l-a avut în fața sa, în persoana unui țăran tânăr și harnic – Ion Boldijar al Glanetașului, căruia nu-i lipsea nimic altceva decât pământul după care tânjea pătimaș. Întâlnirea cu acesta i-a lăsat autorului o impresie puternică.
Mai sunt câteva întâmplări pe care le-a văzut cu propriii săi ochi precum scena în care un țăran „a sărutat pământul ca pe o ibovnică” sau pe care le-a auzit povestite – soarta tragică a unei fete bogate, numite Rodovica, ne amintește imediat de Ana.
Știu acum de ce m-a convins și în romanul Ion, pe care la școală l-am trecut cu vederea și nu l-am înțeles. Credeam atunci că nu am nicio legătură cu niște oameni de pe la țară, de la începutul secolului XX, că nu pot avea. Dar dacă stăm să ne gândim și extrapolăm, povestea lui Ion poate să se petreacă și în zilele noastre, cu noi, lângă noi, cu oameni pe care îi cunoaștem.
Dorința de a-ți depăși condiția nu este o temă specifică satului românesc de altădată ci o întâlnim pretutindeni. Constrângeri sociale sau materiale sunt la tot pasul în viețile noastre sau ale cunoscuților noștri.
Dar datorită acestei cărți – Ion, scrisă de Liviu Rebreanu acum 93 de ani (20 noiembrie 1920) – anumite frământări sufletești proprii mi s-au deslușit și pot spune chiar că s-au potolit. Pentru că indiferent ce-ți este ursit sau ce ți se întâmplă, este important să nu uiți de credință, smerenie și de omenie.
În structura celor două părți ale romanului „Glasul pământului” și „Glasul iubirii” secvențele se îmbină după algoritmul cauză-efect. Succesiunea evenimentelor din carte nu este înșirată minuțios cronologic, deși scriitorul imaginează evoluția personajelor pe întinderea a doi ani și mai bine. Construcția împrumută ceva din arta cinematografică, deși înainte de 1910, când se pare că Liviu Rebreanu a început proiectul Ion, proiecția cinematografică abia ieșea din zona primelor experimente și se avânta spre un statut demn de luat în seamă.
În prima parte, „Glasul pământului”, rânduiala, obiceiul, convenția socială, forța fizică și cea morală, patimile, exagerările personajelor par să dicteze desfășurarea evenimentelor narate de scriitor. Acesta stabilește ca moment de intrare în decor a personajelor hora, eveniment important în lumea satului de altădată. În fiecare duminică țăranii lăsau muncile agricole și alte treburi deoparte pentru a participa la horă. Pentru noi, ca cititori, este importantă acea horă din satul Pripas care declanșează conflictul romanului. Iar acest conflict ascunde cauze multiple și dă naștere altor implicații grave în viața personajelor, la care, noi, cititorii, asistăm.
Personajul în jurul căruia gravitează oamenii și întâmplările din Pripas este Ion, un tânăr, fiu de țăran. El dorește să își întemeieze o familie și să-și facă un rost în lumea satului, printre țărani, singura categorie socială pe care o apreciează din toată inima. Între acești oameni își dorește să aibă succes. Iubește pământul și este priceput în muncile agricole. Singura opreliște în calea fericirii lui este originea sa săracă – părinții săi aproape au ajuns în situația de a pierde tot pământul – și un sistem social rigid, care nu recunoștea valoarea omului decât prin prisma originii și averii sale. În plus, anevoie își putea face un rost, putea cumpăra pământ, dacă nu dispunea de bani, iar munca pe pământurile altora era prost plătită.
Liviu Rebreanu ne introduce și în sistemul social din Ardeal, de la începutul secolului XX. Țăranii erau proprietari de pământ, mai mult sau mai puțin înstăriți. Peste rosturile lor se suprapunea un sistem administrativ impus de puterea austro-ungară care stăpânea peste Transilvania atunci și impunea propriile legi vremelnice, ca orice orânduire socială.
Ion se decide să recurgă la un șiretlic pentru a-și îndeplini obiectivul: de a avea pământ, de a fi bogat și respectat. Să o seducă pe Ana, fiica unui țăran bogat, Vasile Baciu, și să se căsătorească cu ea. Planurile însă îi sunt amenințate de voința tatălui acesteia, care dorește să-și sporească averea căsătorind-o cu George Bulbuc, un fecior de „bocotan”.
Între ei intervin intelectualii satului, învățătorul Zaharia Herdelea și preotul Ion Belciug, nelipsiți din cele mai importante evenimente și experiențe ale țăranilor, încărcate de necazuri, violență și duritate. Între cei doi intelectuali se declanșează o competiție pentru autoritate.
Cartea este presărată cu o mulțime de personaje și întâmplări. Finalul este surprinzător și plin de învățăminte.
M-am simțit de la primele cuvinte, călătorind, nu neapărat în vehiculul utilizat de personajele cărții – trăsura. Următoarea pornire a fost să agăț harta în cui și să caut acele localități, atât de bine înșirate pe o rută care probabil că există și azi, doar că toponimia care îi servește scriitorului ca loc de desfășurare a acțiunii este diferită. Dintre Armadia, Jidovița și Pripas, cele trei localități între care pendulează viețile personajelor în roman, am găsit în județul Bistrița-Năsăud de astăzi, ceva date despre Jidovița. Orășelul Armadia pare să fi fost un sat din Banat, iar Pripas… Pripasul este mai mult decât o născocire livrescă, ne apare ca un toponim inspirat, revelator pentru o așezare abătură, pitită „într-o scrântitură de coline”, rătăcită parcă de cele două drumuri naționale: una ce străbate Ardealul, iar alta care leagă Bucovina de Transilvania.
În deslușirea sensului acestui toponim, pornim de la definițiile din dicționar ale cuvântului „pripas”:
- statutul de abandonat, rătăcit al unui animal și, prin extindere, de străin, venetic al unui om, nelegitim al unui copil;
- plată achitată ca despăgubire pentru pagubele produse în culturi străine de către o vită scăpată de sub control de stăpânul său.
Un fel de „crimă și pedeapsă”, mi-am zis, după ce am terminat de citit romanul.
Un alt avertisment de la care nu mi-am putut muta mintea a reprezentat pentru mine imaginea troiței de la intrarea în „Pripasul pitit într-o scrântitură de coline”.
„La marginea satului te întâmpină din stânga o cruce strâmbă pe care e răstignit un Hristos cu fața spălăcită de ploi și cu o cununiță de flori veștede agățată de picioare. Suflă o adiere ușoară și Hristos își tremură jalnic trupul de tinichea ruginită pe lemnul mâncat de carii și înnegrit de vremuri.” Credința pare uitată de oameni, rămasă în bătaia vântului. Simbolul reapare și confirmă prima impresie, pe măsură ce întâmplările se amestecă, personajele se ciocnesc, spiritele se înfierbântă. Este doar unul din pasajele în care scriitorul „se trădează”, marcând acea breșă spre viziunea sa despre lume și viață.
În partea a doua a cărții „Glasul Iubirii”, practic tot ceea ce știam despre personaje în prima parte ni se răstoarnă, iar scriitorul își dezvăluie filozofia în concluziile personajelor față de evenimentele și din întâmplările pe care le trăiesc.
Niciunul din personaje nu rămâne cel de la început și chiar dacă în prima parte a cărții „Glasul Pământului” ni se înfățișează, unele violente, neînduplecate (Ion, Vasile Baciu), altele blânde sau oropsite (Ana), pline de resentimente (preotul Belciug) sau frivole, naive (Titu și surorile lui), acestea se schimbă, se întăresc sau se molcomesc, după caz. Schimbările se produc, dar pentru câteva din ele este prea târziu. Pe Ion sau pe Ana nu-i mai regăsim printre cei rămași în viață la sfârșitul cărții: Ana nu poate îndura „trezirea”, oricum îi este tardivă, iar Ion pare a-și atrage moartea cu tot dinadinsul.
Explicații ar fi destule. Acestea răsar în paginile romanului printre faptele personajelor sau printre gânduri, ca niște simboluri.
Înfățișările lui Isus răstignit pe troița de la intrarea în sat sunt elocvente. În deschiderea cărții și a primei părți, „Hristos își tremură jalnic trupul de tinichea ruginită pe lemnul mâncat de carii și înnegrit de vremuri”, părând uitat de oameni.
În primul capitol al părții a doua, motivul apare din nou, într-un alt fel. Într-o zi de primăvară minunată, care celebra parcă viața, „Hristosul de tinichea stătea încremenit pe cruce, cu ochii plecați, ca și când ar fi simțit că durerea lui nu se potrivea cu pofta mare de viață ce respira din toți porii firei redeșteptate”.
Apoi când faptele preotului devin revoltătoare, pentru că în lupta cu învățătorul uitase de omenie, Hristos „se zvărcolea plângător”, pentru ca la final, când lucrurile reintră, transfigurate însă, în făgașul lor: „peste drum, pe crucea de lemn, Hristosul de tinichea cu fața poleită de o rază întârziată, parcă îi mângâia, zuruindu-și ușor trupul în adierea înserării de toamnă.”
În sfârșit cei care trec pe lângă el par a-l privi pentru întâiași dată și el pare a le răspunde cu blândețe.
Nu pot uita ca cititor nici gândul bătrânului Herdelea care copleșit de necazuri își spune: „Așa-i viața. E tristă. Cine să-i schimbe rostul? Viața trece peste cei bătrâni, peste cei slabi. Viața e a celor tineri și puternici. Egoismul e temelia vieții”, nici crâmpeiele lui Titu Herdelea: „Numai o pasiune puternică, unică, nezdruncinată dă prețul adevărat al vieții!”, „Viața-i viață pretutindeni, cu aceleași deșertăciuni, cu aceleași așteptări și mai ales cu aceeși față spăimîntătoare care retează scurt aripile avântului.”
Până la urmă titlurile celor două părți mi s-au încredințat ca două metafore Glasul Pământului – chemarea naturii, puternică pentru cei în putere să înfăptuiască – iar Glasul iubirii – chemarea credinței, mântuirea, pentru cei care au puterea de crede, de a visa, de a spera.
Expresia naturii și a legilor ei în cazul oamenilor simpli este dată de competiție, de puterea fizică și forța morală. Proiecția vitalității în planul ideilor, în lumea intelectualilor, este reprezentată de setea de autoritate absolută, convingerile radicale, aspirațiile pătimașe.
Rebreanu are ceva în plus de spus și despre colectivități, convenții, sisteme sociale, rânduieli. Atunci când acestea devin inechitabile, riscă să fie dizolvate, prin conflicte sociale severe, prin violență.
În cazul acestei cărți m-am tot gândit ce-ar fi fost personajele într-o altă ipostază. Ce-ar fi fost Ion fără socrul său neînduplecat, într-un sistem social permisiv, ce ar fi fost Ana dacă ar fi avut parte de mama sa iubitoare. Setea de pământ era fără doar și poate de nepotolit pentru Ion, dar patima bătrânului l-a îndârjit, l-a transformat într-un călău și la final, într-o victimă. Ana a tânjit atât de mult după iubire, pentru că îi lipsea, încât această căutare, a martirizat-o, a orbit-o, a zdrobit-o.
Până la urmă concesia este cea care face viața să continue. Voința oțelită a oamenilor sau ideile lor nezdruncinate, nu. Învoiala, iertarea sunt cele care fac viața să-și urmeze cursul, să curgă lin înainte, neprimejdios, pentru că nu-i stau în cale. Viața își cere drepturile și oferă celor care îi cunosc legile nescrise și i le respectă. Iar cine vrea ca viața să-i rețină modul de exprimare trebuie să o facă în spiritul, nu în litera ei.
Indiferent că vorbim de idei, pasiuni, indivizi cu carte sau fără, de pături sociale sau organizări statale, smerenia în fața vieții aduce cu ea mântuirea și progresul. Chiar dacă Ion ne impresionează prin forța sa în cele din urmă piere, ca și cum n-ar fi fost, după ce face ravagii în calea sa, ca un torent dezlănțuit. Vasile Baciu rămâne la fel de sărac și singur cum a fost înainte de a se căsători cu mama Anei, pe care a dorit-o și a iubit-o pentru că era bogată.
Tinerețea nu este întotdeauna cea care are ultimul cuvânt de spus și nici puterea. Tinerii care au avut șansa să-și probeze ideile, iubirea și visele cu realitatea par a fi câștigați. Este cazul Laurei și a lui Titu Herdelea, iar bătrânii care știu să lase resentimentele de-o parte pentru lucruri mai importante, cum ar fi menirea lor înaltă, par la final încununați de aura înțelepciunii.
Și așa se și încheie cartea dedicată: celor mulți umili, și între ei, de vrem sau nu, ne regăsim cu toții, cartea fiind a cititorilor de toate vârstele, care încă își mai pun întrebări.
