Sânge şi versuri – Şerban Mărgineanu

Odată cu cel de-al 11-lea roman al său, „Sânge şi versuri”, Şerban Mărgineanu, un consacrat autor de proză poliţistă, ne poartă prin tunelul ficţiunii, către fierberea unei lumi obscure şi burleşti. Cartea prinde într-adevăr, ca-ntr-un evantai, situaţii comice, absurde, ridicole şi, la o primă vedere, ne-ar putea chiar amuza. Totuşi după ce tranzităm toată această suită bizară de circumstanţe deloc lipsite de suspans şi finalizate cu un răsunător happy-end, rămânem pe gânduri.

De obicei literatura creează posibilităţi, autorul prin mijloace estetice ne sugerează ceva ce nu s-a întâmplat, dar ar fi posibil. Această carte însă face parte din categoria celor care ne lasă undeva în pragul unei întrebări „oare chiar este posibil/s-a întâmplat, ar putea fi adevărat şi ne-a scăpat”? Lumea care populează romanul anunţat de un titlu oarecum strident „Sânge şi versuri” este de fapt  lumea noastră, cea de fiecare zi, stridentă. Iar această lume ne umple de groază şi deopotrivă  ne amorţeşte reacţiile sănătoase pentru că recurge prea des la aceleaşi mijloace de „tortură”, o lume care se regenerează în automatismele ei tocmai prin lipsa noastră totală de reacţie.

Ceva presupunem că s-a alterat definitiv, la nivelul profund al fiinţei sau, cel puţin, acesta este semnalul de alarmă al autorului. Acţiunea romanului poliţist „Sânge şi versuri” pune în postură de urmărit şi urmăritor, de victimă şi infractor, două personaje cheie: un poet din România şi un oficial al mediului literar românesc. Şi cum suntem pe tărâm balcanic nu american – un western sau un film poliţist american cu greu ar rivaliza cu ceea ce citim în această carte – finalul nu aduce o rezolvare conformă cu prevederile din legislaţia în vigoare. Impresia, la încheierea cărţii, este cea a unui absurd care are logica lui. Nici deznodământul nu este tranşat de un om al legii ci de un justiţiar subversiv, amintindu-ne vag de scenariul din celebrul film „3 zile de coşmar” cu Russell Crowe sau de „Mai iute ca moarte” cu Sharon Stone. Nu răzbunarea calculată ar trebui să conducă la repunerea în drepturi, dar atunci când oamenii pierd busola, viaţa obligă, face apel la legi nescrise pentru a restabili echilibrul.

Un poet, Danilo Pătru, total dezinteresat să fie în rândul lumii, scos de pe orbita civilizaţiei urbane bucureştene, trăieşte exclusiv prin versurile sale. Cărţile sale sunt publicate pe cheltuială proprie şi din sponsorizările unor binevoitori. Nu beneficiază de girul Grupului Independent al Scriitorilor şi Poeţilor din România (G.I.S.P.R.), o distinsă asociaţie, forul tutelar al producţiei literare româneşti. Accesul la public este direct – pe străzi, prin localuri sau oriunde găseşte oameni dispuşi să-l citească şi să-i cumpere cărţile, oricine ar fi ei. Artistul nu se arată deranjat de situaţie, dar bănuim că abuzul de alcool şi refugiul într-o singurătate deplină sunt mijloacele care îl ajută să uite că este lăsat deoparte de societate, ignorat şi umilit.

Cu toate aceste semne ale alienării mai degrabă decât ale disidenţei, G.I.S.P.R. şi mai ales secretarul său general, onctuosul domn Mircea Miclescu, îl percep ca pe un pericol. Pentru Mircea Miclescu nu este decât întruchiparea perfectă a obrăzniciei, un posibil model pentru alţi scriitori necunoscuţi dornici de afirmare pe o piaţă de carte monopolizată de afacerile oneroase ale domniei sale. Această eminenţă cenuşie a literaturii române contemporane reuşise să blocheze accesul la public al scriitorilor debutanţi, să profite nestingherit de pe urma lor prin tot felul de mijloace construite sistematic. Poate slaba preocupare a publicului românesc pentru produsul cultural autohton, poate oferta românească neatractivă care era lăsată să ajungă la el să fi fost circumstanţele favorizante, nu ştim. Totuşi acest personaj regretabil prolifera şi reuşise să distrugă tot ce ar fi putut însemna competiţie şi şanse egale pe piaţa de profil. Mijloacele sale ilegale sunt şocante, având în vedere domeniul respectabil în care opera.

Între cei doi protagonişti aflaţi pe cele două margini ale unei prăpastii adânci se creează un culoar de trecere. Se perindă pe acesta un şir de personaje pitoreşti, care, în cele din urmă, se confruntă. Acest coridor inedit este susţinut de o reţea de intrigi şi interese, care se întrepătrund şi se despart ca un imens nod de căi de comunicaţie cu cititorul.

Pe Danilo Pătru zis şi Danilo „Nebunul” îl iubeşte „cea mai scumpă şi cea mai băftoasă damă din oraş”, o femeie care practică „cea mai veche meserie din lume”, dar care este de o frumuseţe, educaţie, inteligenţă şi nobleţe sufletească ieşite din comun. Tot el este ajutat de nişte amici certaţi cu legea, dar cu suflet mare.

Mircea Miclescu, o reminiscenţă a feudalismului extrem, se comportă ca un mare satrap şi se crede la adăpost de orice bănuială prin serviciile fără cusur ale vasalului său Viorel Ştirbei. Sluga este însă parşivă, invidioasă şi visează în secret să i se substituie stăpânului, acţionând periculos pe cont propriu. Îşi va afunda şeful până la final într-un binemeritat ridicol.

„Legea” are un reprezentant necruţător, în persoana agentului de poliţie Emil Muşatin, dar va fi „comisă” la final într-un mod original de un anume Cardenas Rebollo Garcia, un mexican, poreclit Amigos Mata, care are la activ un portofoliu de infracţionalităţi din care nu lipsesc omorurile la comandă.

Într-o astfel de lume în care binele este la limită şi tot ceea ce este alterat, are ca sursă de manifestare personaje corupte precum Mircea Miclescu, care înjosesc până şi ideea de rău, în subtext apare vag un semn de însănătoşire morală, la care din păcate nu avem acces. Reprezentarea acesteia ne pare intangibilă, ireală, printr-o comunitate de tătari care trăieşte liber departe de lumea civilizată, în câmpurile Dobrogei. Ocupaţia seculară a acestora este creşterea şi comerţul de cai denumiţi de ei „bahmeţi”. Aceşti oameni nu recunosc vreo orânduire anume decât legile nescrise, ei nu se închină la alţi idoli decât la ceea ce le oferă din timpuri străvechi natura şi tradiţia. „Tătarii sunt pâinea lui Alah,  până la caii lor…”.

O carte cu personaje-simbol decupate  parcă din paginile de aur ale literaturii române, romantice în descriere, suprarealiste în manifestări, evoluează pe o scenă a societăţii româneşti care de la Caragiale încoace pare neschimbată. „Cetăţeanul turmentat” este însuşi artistul şi, prin extrapolare, cel căruia îi este dedicată opera sa, cititorul.

Deşi personaje principale, poetul şi tânăra sa iubită cu un trecut tragic, înflăcărata sa cititoare, formează un cuplu cu rol secundar. Printr-o răsturnare de situaţie, între doi „operatori economici” care mai de care mai dibaci, tânăra pereche ajunge să dispună de un final fericit. Acesta nu poate totuşi să ne încânte decât dacă suntem slab antrenaţi. Şerban Mărgineanu pare că atrage cititorul într-un joc subtil, acţiunea poliţistă fiind doar pretextul nu şi miza, iar amândoi trag nădejdea că în cele din urmă cartea bună va păcăli cumva soarta crudă şi va ajunge la public. Ceea ce credem că deja se întâmplă. Lectură plăcută! Pentru a comanda cartea „Sânge şi versuri” publicată de Şerban Mărgineanu în 2013, vă recomandăm să îl contactaţi direct pe autorul ei, un scriitor independent. Şerban Mărgineanu, telefon: 0727269203.

Până atunci, puteţi citi pe blog şi recenzia la „Nebunul cu automatul”, un alt roman al scriitorului.