Titlul: Proză
Autor: Mihai Eminescu
Editura: Cartea Românească Educațional
An apariție: 2019
Număr de pagini: 300
Mihai Eminescu a fost un autodidact, iar setea sa de cunoaștere l-a împins să exploreze multiple direcții din literatură, folclor, teatru, istorie, filozofie. Nu i-au lipsit accesul la învățăturile celor mai buni profesori, din cele mai pretențioase centre culturale, egida și girul unor mari personalități, prietenia unor mari scriitori, dar nu le-a oficializat în vreun fel. Un caz ca om, un loc de cinste asigurat în galeria valorilor naționale, el poate ocupa încă un loc special în inimile cititorilor.
Și eu, un cititor curios, mi-am dorit să aflu mai mult. Am revăzut una din cele mai cunoscute scrieri în proză, publicate în timpul vieții autorului, un veritabil autoportret stilizat, Sărmanul Dionis.
Este momentul să amintim că nuvela Sărmanul Dionis a fost scrisă în perioada petrecută de Eminescu la Viena, acolo unde a urmat ca „auditor extraordinar” Facultatea de Filozofie și Drept, frecventând însă și cursurile altor facultăți. Știm că opera sa poetică încorporează idei filozofice dobândite de-a lungul lecturilor și studiilor sale din Schopenhauer, Schelling, Hegel, Kant (traducând din Critica rațiunii pure). Nu i-a fost străină nici filozofia antică. A citit în germană Rig-Veda, cel mai important dintre cele patru texte sacre hinduse reunite sub denumirea de Vede – Cărțile sacre ale Indiei. Cunoștea deci nu doar sisteme de gândire ci avea și o cultură a religiilor, a doctrinelor religioase de la cele mai îndepărtate în timp până la cele care dominau perioada în care a trăit.
În proză, răzbate puternic această înrâurire de idei, iar Sărmanul Dionis spune de fapt povestea lor. Purtătorul ei în suflet și cuvânt este Dionis, eroul central din acestă nuvelă, citită pe 1 septembrie 1872 în cadrul asociației culturale Junimea. A fost publicată ulterior în revista Convorbiri literare, în două ediții consecutive. Recunoaștem temele principale ale romantismului – curent cultural care a luat naștere în Europa, la sfârșitul secolului al XVIII-lea: reveria, regresia în trecut, pasiunea pentru istoria națională, apetitul pentru sălbatic, exotic, tablourile naturale idealizate. Totodată aici sunt prezente preocupările culturale ale scriitorului. Acest amestec face din Sărmanul Dionis o lectură încărcată de fantastic, poezie, visare și de momente inedite de pură speculație filozofică.
Să ne-nchipuim lumea redusă la dimensiunile unui glonte, și, toate celea din ea scăzute în analogie, locuitorii acestei lumi, presupunându-i dotați cu organele noastre, ar pricepe toate celea absolut în felul și în proporțiunile în care le pricepem noi. Să ne-o închipuim, „caeteris paribus”, înmiit de mare – același lucru. Cu proporțiuni neschimbate – o lume înmiit de mare și alta înmiit de mică ar fi pentru noi tot atât de mare. Și obiectele ce le văd, privite c-un ochi, sunt mai mici; cu amândoi – mai mari; cât de mari sunt ele absolut? Cine știe dacă nu trăim într-o lume microscopică și numai făptura ochilor noștri ne face s-o vedem în mărimea în care o vedem?
Estetica romantismului era centrată pe subiectivitatea trăirilor, idealizarea realității, iar excesele ei au fost criticate. Interesant mi-a părut în Sărmanul Dionis, cum eroul narațiunii dezvoltă ideea aceasta a subiectivismului într-un raționament speculativ, o validează pentru a concluziona: Și, într-un spațiu închipuit ca fără margini, nu este o bucată a lui, oricât de mare și oricât de mică ar fi, numai o picătură în raport cu nemărginirea? Asemenea în eternitatea fără margini nu este o bucată de timp, oricât de mare sau oricât de mică, numai o clipă suspendată?[…].
…În faptă lumea-i visul sufletului nostru. Nu există nici timp, nici spațiu – ele sunt numai în sufletul nostru.
Ce-i drept chipul eroului de nici optsprezece ani este unul veritabil romantic: Fața era de acea dulceață vânătă-albă ca și marmura în umbră, cam trasă, fără a fi uscată, și ochii tăiați în forma migdalei erau de acea intensivă voluptate, pe care o are catifeaua neagră.
El s-a născut din iubirea extraordinară dintre doi tineri: un bărbat cu o înfățișare aleasă, de o frumusețe nobilă cine știe cum rătăcit în clasele poporului și fiica unui preot, Maria.
Tatăl său muri, lasând în urmă un vis nemărturisit și pe Dionis. El îi purta în suflet imaginea, păstrată într-un tablou al aceluia. Mama sa se stinse și ea consumată de lipse.
Rămas orfan, Dionis își târa zilele prin realitatea fizică, însă călătorea nestingherit prin cea metafizică.
După speculațiile din începutul nuvelei, urmărindu-l cu imaginația cum umblă printr-o ploaie încăpățânată pe străzile nepavate, strâmte și noroioase ale capitalei, ne mirăm ce mai rezistă torentelor de ploaie: hainele lui ude sau metafizica.
Casa lui de pustnic, un colț întunecos și painjinit din arhiva unei cancelarii și atmosfera leneșă și flegmatecă a cafenelei – asta era toată viața lui.
Personajele din lumea înconjurătoare lui Dionis, străzile, ploaia, toate sunt trasate parcă din vârful peniței. Nu se insistă asupra lor, deși simplificarea este foarte expresivă, sugerând depersonalizarea: Ce era adică: un băiet de țigan cu capul mic într-o pălărie a căror margini erau simbolul nimerit al nemărginirii, cu ciubote în care ar fi încăput întreg și într-un surtuc lung de-i ajungea la călcâi și care fără îndoială nu era al lui, schinjuia c-un arcuș ce rămăsese în câteva fire de păr și, cu degetele uscate, mișca niște coarde false, care țîrlâiau nervos, iară împrejuru-i frământa pământul un ungur lung, cu picioarele goale băgate în papuci mari umpluți cu paie.
În lumea realității fizice nici Dionis nu era mai mult decât un ofan fără de speranță. […] cum l-ar mai fi putut iubi pe el, atât de singur, atât de sărac, atât de fără viitor! […] Oamenii căscau ironic gura, când îl vedeau…
În lumea realității metafizice, aici însă era un mare freamăt, de aici începe aventura. Dionis, plecând de la ipotezele enunțate la începutul nuvelei, nu avea nicio îndoială că poate călători în timp și spațiu, pierzându-se în infinitatea sufletului său pentru a trăi în epoca domnitorului Alexandru cel Bun.
Dacă pentru eroul realist, între lumea interioară și cea exterioară există un schimb permanent de replici dure, până la a-l determina să o accepte, dacă la cei mai reprezentativi scriitori ai romantismului realitatea înconjurătoare este idealizată sau eroul excepțional, nealterat, dar, de cele mai multe ori, strivit de trivialitatea din jur, Dionis este personajul care își râde de ea sau pur și simplu trăiește în paralel cu ea, cunoscându-i regulile, dar ignorând-o. Și cum nu putea să lipsească poezia, citiți la finalul recenziei Cugetările sărmanului Dionis.
Eroul posedă vo câteva sute de cărți vechi, multe din ele grecești, pline de învățătură bizantină, iar una dintre ele are o putere deosebită, legată cu piele și roasă de molii – un manuscript de zodii.
Intuiția și visul îl ajută să descifreze cartea, iar aceasta îi îndeplinește dorința și îl conduce în vremea lui Alexandru cel Bun. Acolo sufletul său trăia în trupul călugărului Dan, care se trezește dintr-un vis ciudat, explicându-și cum doar cartea primită de la meșterul Ruben era vinovată. Își amintește de teoria metempsihozei, reîncarnării, despre care aflase de la dascălul evreu, și se întreabă: Câți oameni sunt într-un singur om?
Călugărul simți nevoia să-i vorbească învățatului profesor de matematică și filozofie de la Academia din Socola, despre călătoria sa în viitor, la o distanță de cinci sute de ani, în timp.
Învățatul îi comunică o taină provocatoare: în om este un șir nesfârșit de oameni trecători, se înțelege, dar există în fiecare și unul veșnic, alături mereu de cel efemer, și acela este umbra fiecăruia: tu poți să dai umbrei tale toată firea ta trecătoare de azi, ea-ți dă ție firea ei cea vecinică, și, ca umbră înzestrată cu vecinicie, capeți chiar o bucată din atotputernicia lui Dumnezeu, voințele ți se realizează după gândirea ta…
Călugărul Dan, însușindu-și această taină, începe să se gândească la un proiect extraordinar: să plece într-un spațiu zidit cu totul după voia lui, să devină atotștiutor. După dascălul Ruben, visul său era realizabil, cu o singură excepție totuși, pe care nu a descifrat-o nimeni. Formulele magice erau scrise în cartea împrumutată de la Ruben, pare-se cartea lui Zoroastru, iar călugărul Dan face schimb cu umbra sa și împreună cu o tânără, Maria, fiica spătarului Tudor Mesteacăn, de care era îndrăgostit în secret, sau mai bine zis, alături de umbra ei, aleg să trăiască pe lună.
Fericiți cei doi îndrăgostiți își trăiau aievea veșnicia, însă pe Dan îl frământa o poartă închisă: Deasupra ei, în triunghi, era un ochi de foc, deasupra ochiului – un proverb cu literele strâmbe ale întunecatei Arabii. Era doma lui Dumnezeu. Proverbul, o enigmă chiar pentru îngeri.
Ceva nu înțelegea. Dacă el dispunea acum de voința de a-și crea propria lume, de ce mai exista o ușă ferecată, o taină divină, așezată în mijlocul paradisului său. Și îndrăzni să apeleze la logică: «Oare fără s-o știu nu sunt eu însumi Dumne…»
Paradisul său se destrămase, iar Dionis se trezi din reveria sa, însă altul, conștient de toată realitatea omenească și de dragostea ce i-o purta vecinei sale, pe care nu ar fi putut să o cheme altfel decât Maria, o tânără, pe care până atunci nu o privea altfel decât ca pe o pianistă desăvârșită. Până atunci trăise într-o mizerie fără de dorințe, dar de acum…
Finalul este unul fericit. Lucrurile iau o întorsătură neașteptat de benefică pentru sărmanul Dionis, iar noi… cititorii ne trezim și noi din acel spațiu fantastic, cu acel nectar al veșniciei parcă ispitindu-ne mintea și sufletul. Din cele mai tainice lăcașuri ale ființei noastre însetate de absolut, încercăm să ne reconectăm din nou la realitatea fizică, întrucâtva mai optimiști.
Cugetările sărmanului Dionis
Ah! garafa pântecoasă doar de sfeşnic mai e bună!
Şi mucoasa lumânare sfârâind săul şi-l arde.
Şi-n această sărăcie, te inspiră, cântă, barde –
Bani n-am mai văzut de-un secol, vin n-am mai băut de-o lună.
Un regat pentru-o ţigară, s-umplu norii de zăpadă
Cu himere! Dar de unde? Scârţâie de vânt fereasta,
În pod miaună motanii – la curcani vânătă-i creasta
Şi cu pasuri melancolici meditând umblă-n ogradă.
Uh! ce frig… îmi văd suflarea, – şi căciula cea de oaie
Pe urechi am tras-o zdravăn – iar de coate nici că-mi pasă,
Ca ţiganul, care bagă degetul prin rara casă
De năvod – cu-a mele coate eu cerc vremea de se-nmoaie.
Cum nu sunt un şoarec, Doamne, – măcar totuşi are blană.
Mi-aş mânca cărţile mele – nici că mi-ar păsa de ger…
Mi-ar părea superbă, dulce o bucată din Homer,
Un palat, borta-n perete şi nevasta – o icoană.
Pe pereţi cu colb, pe podul cu lungi pânze de painjen
Roiesc ploşniţele roşii, de ţi-i drag să te-uiţi la ele!
Greu li-i de mindir de paie, şi apoi din biata-mi piele
Nici că au ce să mai sugă. – Într-un roi mai de un stânjen
Au ieşit la promenadă – ce petrecere gentilă!
Ploşniţa ceea-i bătrână, cuvios în mers păşeşte;
Cela-i cavaler… e iute… oare ştie franţuzeşte?
Cea ce-ncunjură mulţimea i-o romantică copilă.
Bruh! mi-i frig. – Iată pe mână cum codeşte-un negru purec;
Să-mi moi degetul în gură – am să-l prind – ba las’, săracul!
Pripăşit la vreo femeie, ştiu că ar vedea pe dracul,
Dară eu – ce-mi pasă mie – bietul „ins!” la ce să-l purec?
Şi motanul toarce-n sobă de blazat ce-i. – Măi motane,
Vino-ncoa să stăm de vorbă, unice amic şi ornic.
De-ar fi-n lume-un sat de mâţe, zău! că-n el te-aş pune vornic,
Ca să ştii şi tu odată boieria ce-i, sărmane!
Oare ce gândeşte hâtrul de stă ghem şi toarce-ntruna?
Ce idei se-nşiră dulce în mâţeasca-i fantazie?
Vreo cucoană cu-albă blană cu amoru-i îl îmbie,
Rendez-vous i-a dat în şură, ori în pod, în găvăună?
De-ar fi-n lume numai mâţe – tot poet aş fi? Totuna:
Mieunând în ode nalte, tragic miorlăind – un Garrick,
Ziua tologit în soare, pândind cozile de şoaric,
Noaptea-n pod, cerdac şi streşini heinizând duios la lună.
Filosof de-aş fi – simţirea-mi ar fi vecinic la aman!
În prelegeri populare idealele le apăr
Şi junimei generoase, domnişoarele ce scapăr,
Le arăt că lumea vis e – un vis sarbăd – de motan.
Sau ca popă colo-n templul, închinat fiinţei, care
După chip ş-asemănare a creat mâţescul neam,
Aş striga: o, motănime! motănime! Vai… Haram
De-al tău suflet, motănime, nepostind postul cel mare.
Ah! Sunt printre voi de-aceia care nu cred tabla legii,
Firea mai presus de fire, mintea mai presus de minte,
Ce destinul motănimei îl desfăşură-nainte!
Ah! atei, nu tem ei iadul ş-a lui Duhuri – liliecii?
Anathema sit! – Să-l scuipe oricare motan de treabă,
Nu vedeţi ce-nţelepciune e-n făptura voastră chiară?
O, motani fără de suflet! – La zgâriet el v-a dat gheară
Şi la tors v-a dat musteţe – vreţi să-l pipăiţi cu laba?
Ii! că în clondir se stinge căpeţelul de lumină!
Moşule, mergi de te culcă, nu vezi că s-a-ntunecat?
Să visăm favori şi aur, tu-n cotlon şi eu în pat.
De-aş putea să dorm încaltea. – Somn, a gândului odină,
O, acopere fiinţa-mi cu-a ta mută armonie,
Vino somn – ori vino moarte. Pentru mine e totuna:
De-oi petrece-ncă cu mâţe şi cu pureci şi cu luna,
Or de nu – cui ce-i aduce? – Poezie – sărăcie!
