Titlul: Cele mai frumoase povești de H. C. Andersen
Autor: Hans Christian Andersen
Editura: Corint
An apariţie: 2015
Număr pagini: 224
O vrăjitoare căuta un obiect cu puteri magice şi, mizând pe curajul unui soldat, uită să-şi ghicească propriul sfârşit. Un rege îşi sechestrează odrasla nobilă pentru a nu-şi cunoaşte ursitul şi, dorind să fie mai puternic decât soarta, îşi pierde nu doar fiica ci şi viaţa. În basmul „Scăpărătoarea”, cunoscut şi sub titlul de „Amnarul”, un soldat, un om simplu, dar având o minte ageră şi multă stăpânire de sine, ajunge rege.
Este interesant felul în care Hans Christian Andersen, prin acest basm, face rânduială în lume – cum, zicem noi, numai în poveşti se întâmplă. El ne arată cum cei care cârmuiesc despotic şi manipulează fără scrupule se autoexclud din logica vieţii. Mai devreme sau mai târziu, soarta lor e pecetluită. Sau, cel puţin, aşa am înţeles eu.
Aşadar, hai să pornim încrezători pe firul narativ al unei poveşti, în care fantasticul se subscrie virtuţilor, iar acestea decurg din curaj, stăpânire de sine şi ambiţie, spulberând din calea personajelor puterea tiranică şi vraja năucitoare.
Odată, pe când un soldat se întorcea acasă din război, acela a fost oprit, la drumul mare, de o vrăjitoare. Bunica ei, probabil tot vrăjitoare, a coborât, printr-o scorbură de stejar bătrân, numai de ea ştiută, în măruntaiele pământului. Scorbura cobora adânc în pământ, până într-o încăpere mare, luminată puternic de o sută de lămpi aprinse. Încăperea făcea trecerea către alte trei locaşuri prin trei uşi. În fiecare din acele odăi era câte o ladă cu bani (de aramă, de argint şi de aur) păzite de câte trei câine fantastici, cu ochi hipnotici – primul avea nişte ochi cât nişte farfurioare, al doilea, cât nişte roţi de moară, iar al treilea cât nişte turnuri şi şi-i învârteşte în cap chiar ca fofezele unei mori de vânt.
În acele cotloane subterane uitase bunica vrăjitoarei o scăpărătoare. Vrăjitoarea îşi dorea scăpărătoarea, aşa că îl momi pe soldat cu aventura vieţii lui, din care s-ar fi întors putred de bogat.
Soldatul nu doar că nu se arătă entuziasmat, dar cântări de la bun început situaţia. Ce îşi dorea în schimb vrăjitoarea care îi dădea cu toată mărinimia date despre locul din care s-ar fi putut întoarce putred de bogat şi îl dota chiar şi cu un echipament magic, explicându-i pe îndelete cum să-l folosească? Aflând că într-adevăr vrăjitoarea avea nevoie de ceva la schimb şi că putea de acolo să revină cu o sumă frumuşică de bani cu condiţia de a nu uita de amnarul babei, soldatul se învoi să-şi dea drumul în jos prin scorbura stejarului.
Acel soldat era chibzuit şi avea multă stăpânire de sine. Dintre toate monedele le-a păstrat doar pe cele de aur, lepădându-le pe rând pe celelalte, pe măsură ce reuşea să ajungă la următorul nivel. Nu s-a lăsat impresionat nici de trucurile câinilor magici, tratându-i mai degrabă ca pe nişte jucării nemaivăzute decât ca pe nişte creaturi puse pe fermecat.
S-a întors în cele din urmă „căptuşit” bine cu aur şi cu scăpărătoarea pentru vrăjitoare. I-a cerut plin de îndrăzneală explicaţii despre ce vrea să facă cu ea, dar baba prost dispusă şi brusc zgârcită la vorbă nu a vrut să-i răspundă. Soldatul i-a retezat capul şi a plecat mai departe cu tot cu scăpărătoarea, intuind poate că acel obiect ascundea ceva foarte preţios.
Ajuns într-un oraş s-a cazat la cel mai bun han şi şi-a propus să-şi trăiască puţin viaţa atât de aspru încercată de lipsuri şi război. Era atent cu săracii şi bun prieten cu bogaţii, care îl considerau cu adevărat nobil. O singură dorinţă nu şi-a putut împlini în acest trai îndestulat. Să o vadă pe fata regelui. Capul încoronat o ţinea atent supravegheată pe prinţesă, departe de ochii lumii, pentru că i se prorocise că se va mărita cu un soldat.
În cele din urmă, cheltuind întruna fără să câştige nimic în schimb, banii s-au împuţinat într-atât încât ajunsese să locuiască într-o cămăruţă, sus la cucurigu, nu mai avea nici prieteni şi bani nici de-o lumânare.
Se lăsă seara şi avea şi el nevoie de ceva lumină. Atunci scoase din buzunar scăpărătoarea. A potrivit iasca şi a scăpărat o dată. Aşa s-a pomenit cu primul câine, cel care păzea lada cu banii de aramă, cum intră pe uşă şi îl întreabă ca pe un stăpân ce îşi doreşte. Mai întâi câinele a fost trimis să îi aducă bani, apoi să o aducă pe prinţesă, pentru că tare îşi mai dorea să o vadă şi el. Aflase că prinţesa era tare frumoasă, dar ce folos dacă stă închisă în palatul cel cu multe turnuri? Drumul dus-întors, între palat şi cămăruţa soldatului, a fost parcurs de primul câine în timpul nopţii, aşa că prinţesa îşi amintea ca prin vis ce i se întâmplase şi le povesti părinţilor. Aceia au pus la cale un plan ca să afle cine le răpeşte fata, ce câine şi ce soldat a văzut ea. Era un vis sau o ameninţare reală?
Nu au reuşit să prindă răpitorul în prima noapte. Câinele a dibuit planul şi l-a răsturnat cu dibăcie, dar a doua noapte victoria a fost de partea reginei. Soldatul a fost prins şi trimis la închisoare. Mai rău a fost că şi-a uitat scăpărătoarea acasă. Dar cum soldatul era un om care nu se pierdea uşor cu firea şi avea o minte ageră, aflăm că a găsit el o cale să reintre în posesia obiectului magic chiar din închisoare.
Condamnat la spânzurătoare, soldatul şi-a exprimat o ultimă dorinţă înainte de a fi trimis pe lumea cealaltă: să-şi aprindă luleaua şi să mai fumeze şi el o dată pe lumea asta.
Aţi ghicit ce a făcut straşnicul ostaş? A chemat în ajutor pe toţi cei trei câini fantastici, scăpărând o dată, de două ori, de trei ori. Aceştia nu i-au cruţat nici pe judecători, nici pe sfetnici, nici pe rege, nici pe regină. Azvârlindu-i până departe, în văzduh, presupunem că nu a fost vina loialelor animale, că în cădere puternicii acelor zile s-au făcut fărâme.
De acum ştiţi urmarea… A, nicidecum înmormântare şi doliu ci o nuntă ca-n poveşti şi petrecere ca la carte. Totuşi vă spun eu la final de recenzie, rezumatul ca rezumatul, dar povestea tot poveste. Rămâne să o citiţi integral pentru că lumea basmelor lui Andersen nu are egal şi atâţia ochi de cititori, atâtea interpretări.
