Titlul: Străinul din oglindă
Autor: Sidney Sheldon
Editura: Litera
Colecție: Lira
Anul apariției: 2020
Număr de pagini: 304
Cine spune că SUA este numele unei republici constituționale s-ar putea să nu fi citit cartea lui Sidney Sheldon, Străinul din oglindă, și să nu fi fost niciodată la Hollywood. Iar dacă un cântăreț canadian pe numele său Michael Bublé ar fi să vă rezume cartea în locul meu, v-ar spune totul într-un singur refren și câteva versuri, în al său cântec, Hollywood:
Well, remember when you’re rich that you sold yourself for this
You’ll be famous ‘cause you’re dead
So don’t go higher for desire
Put it in your head
Baby, Hollywood is dead
You can find it in yourself
Hai deci să uităm de ceea ce credem că știm și mai ales de rețetele pentru cărțile romance, în care un el celebru și bogat întâlnește o ea frumoasă, deșteaptă, dar inaccesibilă, urmând o scurtă perioadă de tatonare și tachinare, după care încheiem cu un happy-end și o nuntă ca-n povești.
Sidney Sheldon răstoarnă rețeta. Cartea se deschide cu povestea relatată clienților unui bistro de fostul trezorier șef de pe vasul de croazieră S.S. Bretagne, Claude Dessard, despre o serie de fapte bizare petrecute în dimineața unei zile de sâmbătă, din noiembrie 1969, pe acel vas. Relatarea ne anunță că „ceva îngrozitor” avea să se întâmple în cartea aceasta.
Dar până atunci, până când vom pune cap la cap bucățile de puzzle și veți desluși cele spuse de mine mai sus, să urmărim firele narative din paginile cărții. Sidney Sheldon ne trimite, la începutul secolului XX, imediat după Primul Război Mondial, în Detroit, un oraș american dinamic datorită industriei constructoare de mașini. Aici sosește, odată cu valul de imigranți din toate colțurile lumii, în căutare de loc de muncă, și un cuplu de însurăței germani, care sperau la șansa de a avea o afacere înfloritoare în SUA.
Sunt părinții lui Tobias Templarhaus, viitoarea stea de cinema Toby Temple.
Lui Toby i s-au încredințat parcă toate năzuințele eșuate ale părinților lui: mama sa, un suflet romantic, a sfârșit prin a deveni cea mai pragmatică soție, iar tatăl său, un tânăr cu mintea numai la versuri, a sfârșit prin a face o meserie care nu-i plăcea, dar care era necesară traiului de zi cu zi: era măcelar.
Din vise sfărâmate și din ambiția mamei sale de a-și vedea copilul un om celebru și bogat părea să fie plămădit Toby, un băiat cu chip angelic plecat să-și caute steaua norocoasă la New York. Copilul Toby impresionă publicul local în piese de teatru școlare și concursuri de amatori, în care își încerca talentul, iar adolescentul Templarhaus îl scandaliză – fiica sergentului de poliție, o minoră de 16 ani, pretindea că așteaptă copilul lui Toby și se pare că era cât se poate adevărat. Sex-appeal-ul său îl făcea irezistibil, iar punctul forte al tânărului, un libido nesățios, se va dovedi lozul său câștigător.
Ca să scape de belelele create în localitatea natală, cu un mic ajutor bănesc din partea mamei sale și multe încurajări, plecă la New York. Marea Depresiune (criză economică) se terminase pentru americani și toată lumea avea bani de cheltuit. Însă teatrele îmbătate de succes de pe Broadway nu s-au arătat câtuși de puțin impresionate, de portofoliul tânărului provincial, cu concursuri de amatori câștigate, așa că Toby se mulțumea să-i privească pe marii actori, în special pe comicii momentului, la mare căutare și în mare vervă. Cei 100 de dolari dați de mama lui s-au terminat repede. Toby se mulțumi pentru început cu o slujbă de spălător de vase, apoi de asistent al unui magician de mâna a doua, cu numeroasele roluri de comic în Turneul Closetului, adică în cârciumi murdare și rău mirositoare din întreaga țară. Școala vieții i-a fost un excelent profesor. Oamenii din publicul tavernelor erau dintr-o bucată – nu le plăcea animatorul, nu-i făcea să râdă, aruncau cu sticle de bere în el. Repertoriul lui Toby cuprindea parodii la cântece de popularitate, imitații ale lui Grant, Gable, Bogart și Cagney și texte furate de la comicii celebrii care-și puteau permite autori scumpi.
Toby era muncitor, nu avea confirmarea unor specialiști pentru talentul său, dar simțea zilnic, chiar și când îi era mai greu, nevoia puternică să continue. Îmi scapă acum și o părere personală: poți fi ca cititor, până la finalul cărții, pro sau contra deciziilor lui Toby, dar nu poți să nu-l iubești pe acest personaj. Cel puțin eu am făcut-o din toată inima.
Juca în taverne, era prezent la obscure petreceri private, în teatrele mici avea cinci spectacole pe zi și continua să învețe.
În felul aceasta, mereu gata de a da o reprezentație, trecu și prin Al Doilea Război Mondial, ca și cum nu avea nicio legătură cu el. Deși a fost recrutat, numai ideea de a fi un soldat zelos îi producea silă. Toby știa una și bună, el era actor, așa că a găsit și pe front câte un debușeu de a se manifesta cu talent. Își amintea cum de pildă la Aachen se strecurase în spital și le spusese răniților bancuri timp de două ore, până îl găsiră surorile și-l dăduseră afară. Își amintea cu satisfacție că un soldat râsese așa de tare încât i se desfăcuseră firele de la operație.
Cu Hollywood-ul se întâlni pentru prima oară în război, în persoana căpitanului Sam Winters – un producător de la Studiourile Pan-Pacific. După război hotărî că a sosit vremea să se îndrepte spre Hollywood, către acea Mecca a celebrității, un magnet pentru cei talentați, cei lacomi, cei cu speranțe și cei frumoși.
Toby nu avea aparent nicio șansă în capitala mondială a filmului. Se întâmpla în anul 1946, iar acel loc era neînchipuit de exclusivist. Practic un tânăr debutant nu ajungea să dea nici măcar o probă a talentului său, fiind din start respins. Iar dacă se întâmpla să reușească, o lume întreagă ajungea să se învârtă în jurul lui. De exemplu, un tânăr regizor, excepțional de altfel, dintr-un capriciu putea să se răzgândească și să înlocuiască, un decor de jumătate de milion de dolari, pe care singur îl comandase studioului, dintr-un moft, ca și cum ar fi stricat un castel de nisip, fără ca cineva să comenteze măcar.
Revenind la Toby, pentru el era dificil chiar și să se înscrie la Actors West, o școală de actorie, din care studiourile, agenții și directorii de distribuție făceau recrutări. Chipurile avea nevoie de experiență profesională. Iar furcile caudine începeau cu secretara blondă, o probă în sine. Toby a fost nevoit să mintă, să improvizeze cu talent ceva ca să i se permită să ajungă în fața coordonatoarei școlii. Minciuna a fost rapid descoperită de experimentata directoare. Replica ei a fost pe măsură, dar nici tânărul actor nu se lăsă mai prejos:
– Talentul nu se judecă după reguli, cucoană! O.K., n-am jucat nicăieri. Și de ce? Pentru că oameni ca dumneata nu mi-au dat nicio șansă. Înțelegi ce vreau să spun? Era vocea lui W.C. Fields.
Toby reuși astfel să o convingă că are atât atitudine cât și talent, iar apoi pecetlui totul cu serviciile sale sexuale.
Cam așa stăteau lucrurile în regatul Hollywood-ului. Dacă procedai altfel îmbătrâneai tot așteptând ca cineva să te accepte măcar paj la curtea marelui rege.
E timpul să-l lăsăm pe Toby să-și croiască succesul, bine meritat în definitiv. Înainte însă împrumutăm gândurile lui Sam Winters, ajuns între timp director la Pan-Pacific, poate singurul care i-ar fi dat o șansă necondiționat lui Toby, dacă nu ar fi avut o secretară ca la carte, adică ca dintr-un manual de tortură. Reținem că: talentul era ca o floare fragilă care crește sub o stâncă. Până la urmă nimic, nu o poate opri să iasă la lumină și să înflorească.
Încredințati de acest lucru, cel puțin eu subscriu, ne lăsăm conectați la celălalt fir narativ, urmărind ceea ce avea să fie răzbunarea și pedeapsa lui Toby. Adică destinul.
Pe când avea 18 ani, în ziua în care sufletul respectabilei doamne Frieda Templarhaus, mama sa, se ridică la ceruri, lăsându-l pe Toby împietrit de durere, dar îndârjit în a-i împlini mamei sale dorința de deveni celebru, la Odessa, în statul Texas, avea să se nască a doua femeie care-i va marca destinul, viitoarea sa soție.
O fetiță reuși să intre pe scena lumii, într-o familie de imigranți polonezi, în același fel în care își croi drum prin viață: cu dificultate și frustrare. Copila crescu cu o vină capitală pe conștiință. În mintea mamei sale nașterea pe muchie de cuțit a fetiței nu avea decât o singură semnificație: moartea soțului. Prins în chingile emoțiilor, viitorul tătic sucombă în același spital, într-un atac de panică, înainte să-și poată vedea odrasla. Copilăria lui Josephine Czinski, spre deosebire de cea a lui Tobias, avea să fie brăzdată de umilințe de tot felul și de migrene puternice, pe care fetița i le ascundea mamei sale. Aceea, o croitoreasă pricepută, încredințată fiind că provocase moartea soțului ei, se pocăi și o crescu pe Josephine în spiritul fanatismului religios, cu o groază teribilă de un Dumnezeu neînduplecat.
Singurele refugii ale fetei erau filmele și familiile petroliștilor bogați din Odessa. Aceia o îndrăgiseră pe copila femeii care le croia hainele, pentru că era foarte frumoasă, politicoasă și prietenoasă: un copil frumos, cu păr negru strălucitor, ochi negri mari și o minunată față ovală.
Josephine deveni cea mai frumoasă adolescentă din Odessa. Avea o slujbă part-time, era stăpână pe sine, atentă la reputația sa, dar cu un dor nedefinit să părăsească localitatea aceea cenușie de prea mult gust pentru petrol. Îi mai purta o mare dragoste tânărului aristocrat David Kenyon. Familia lui avea mari afaceri în petrol și nu numai, în agricultură și turism. Iar acesta o iubea sincer pe Josephine, cu aceeași intensitate. Povestea lor purta însă din start eticheta „dragoste imposibilă”. Mama băiatului reuși cumva să-i despartă și să-l însoare potrivit, deși David făcu inițial o convenție cu viitoarea soție să divorțeze, după o vreme, amiabil.
Era prea tâziu însă pentru Josephine. Aflând de nuntă și nemaiașteptând explicațiile iubitului ei, orgolioasă și îndurerată, plecă spre Hollywood. Era de-acum Jill Castle.
Dar și aici visele i se spulberară, iar imaginea idealizantă pe care o avea despre lumea strălucitoare a filmului se prăbuși și ea. Toate blocajele întâlnite de Toby în drumul său spre afirmare își pierdeau din grozăvie în experiențele lui Josephine. Cum Hollywood-ul era neînduplecat și găsea o cale să îngenuncheze orice tânăr sau tânără ambițioasă, pe Josephine o transformă într-o stâncă: fiecare din anii următori își lăsă urma asupra ei, o patină de duritate, precum cercurile care marchează vârsta copacilor. Era o fată frumoasă și foarte inteligentă, așa că înțelese, în cele din urmă, după ani de rezistență, care era prețul și se pregăti minuțios să-l plătească.
Îl întâlni pe Toby Temple pe când dădea o probă pentru un rol mic, ca toate pe care le avea de altfel, în The Toby Temple Show. Era o perioadă în care Jill Castle simțea că se afla în cinematografie, dar totuși rămăsese în afara ei. Toby o remarcă imediat, nu neapărat pentru că purta o rochie de tricot bej, arăta superb și părea calmă și elegantă, ci pentru că firea lui expansivă avea nevoie în permanență de ceva nou, iar Jill chiar îi era necunoscută.
De la primul său contract cu hotelul Oasis din Las Vegas, de la atenția pe care o câștigase și de care se bucura, din partea faimosului agent teatral Clifton Lawrence, Toby urcase treaptă cu treaptă culmile succesului, cariera sa era una înfloritoare, iar el, un superstar.
Jill nu se lăsă impresionată de avansurile făcute de Toby, știa că celebritatea se plictisea repede de orice frumusețe răpitoare, așa că îl refuză. Considera că își pierdea vremea: un director de distribuție însemna roluri permanente și, din acel motiv, singurii bărbați care o interesau erau directorii de distribuție, regizorii, regizorii secunzi, producătorii.
Dar ce ura Toby Temple mai mult și mai mult era să fie refuzat. Mama sa îl educase cu asprime și de atunci, de când Toby se străduise să smulgă laudele ei, să-i intre în grații, rămăsese cu acel obicei: oamenii – publicul, femeile, Hollywood-ul, anonimii directori ai unei rețele de televiziune, președintele SUA, regina Marii Britanii, o lume întreagă trebuia să-l placă.
Ei, și așa începu povestea de dragoste nebună dintre Toby Temple și Jill Castle, doi actori. Spre deosebire de Jill, Toby își descărcase umilințele suportate în drumul spre afirmare, în succes, găsise o compesație care să merite efortul, dar Jill, nu. Toby era un tip însingurat într-o mulțime mare de oameni care îl adorau, dar rămăsese Tobias, cel din Detroit, un vulcan de pasiune, dar un om generos.
Josephine însă fusese întemnițată pe nedrept într-o închisoare a urii, iar adevărata făptașă era Jill, acum liberă și de neoprit. Jill ajunsese să fie în viața de toate zilele o actriță desăvârșită, ceea ce nu putea fi în cinematografie. Îl cuceri pe Toby cu premeditare, îi câștigă încrederea și afecțiunea din momentul în care realiză ce avea să-i aducă succesul, celebritatea, bogăția, influența viitorului ei soț. Oamenii nu aveau timp să observe planurile ei, aveau doar nevoi și interese. De aceea Jill trecu neobservată. Nici Toby nu era prea vigilent. Povestindu-i povestea vieții ei, bineînțeles fără compromisurile cele mai mari făcute, Jill îl entuziasmă, îl orbi pe Toby. Era povestea lui, ea era el. Așa că o acceptă în sufletul lui, cum nu făcuse cu nicio femeie până atunci.
Iar când, în cele din urmă, se dovedise că nu avea talent actoricesc, Jill se concentră pe cariera soțului ei și așa ajunse să strălucească, era iubită de o lume întreagă, dar urâtă de anturajul lui Toby pe care încet, încet îl îndepărtă. Se răzbună, prin influența soțului ei, pe cei care îi produseseră suferință sau care puteau să-i dezvăluie trecutul.
I-a fost aproape lui Toby în tot și într-o situație critică, când acesta suferise o paralizie puternică, după ceremonia decernării premiilor de la Cannes. Doctorii credeau că nu va mai putea merge sau vorbi vreodată. Jill le demonstră contrariul. Luptă cu boala lui Toby, cu el însuși, deveni singurul lui terapeut, câștigă o mare bătălie și respectul tuturor. Soarele ei rămăsese în viață. Însă după ce convinsese pe toată lumea că Toby se însănătoșise miraculos, un al doilea atac – o tromboză de arteră cerebrală – îi scoase pe amândoi definitiv din lumina reflectoarelor. Centrii nervoși care îi controlau trupul actorului erau distruși, dar mintea îi rămăsese întreagă, captivă într-un trup mort. Culmea ironiei era că și inima îi era sănătoasă tun, așa că urma să rămână în aceeași situație jalnică încă douăzeci de ani.
Oare Jill va putea să depășească și această catastrofă din viața ei? Știind-o atât de tenace, întrebarea era, de fapt, cum va reuși. Revenirea lui David Kenyon, marea sa iubire, proaspăt divorțat, în viața ei, va complica și mai mult deznodământul tragic al cărții.
Sidney Sheldon (1917- 2007) scriitor și scenarist american se află pe locul 7 în clasamentul scriitorilor cu cel mai mare succes comercial din toate timpurile. Cariera sa cinematografică a fost încununată de un Oscar, în 1947, pentru scenariul la The Bachelor and The Bobby – Soxer – cel mai original scenariu de film.
Romanul Străinul din Oglindă (A Stranger in The Mirror) a fost publicat în 1976 și impresionează și astăzi prin stilul frust, talentul de a îmbina povești care curg, la început, paralel. Construcția pe planuri paralele a cărții nu afectează absolut deloc cursivitatea lecturii ci o fac captivantă, sporindu-i suspansul. Scenele cu conținut erotic sau chiar pornografic, nu puține la număr, nu sunt explicite din dorința de a li se da o importanță de sine stătătoare, pentru a condimenta lectura. Sunt totuși necesare pentru a înțelege premisele personajelor, evoluția lor, sistemul de valori al lumii în care intră. Ele vulgarizează și sacralizează, după caz. Există o convenție în exprimarea noastră, o delimitare între „a face dragoste” și „a face sex”. În cartea aceasta am găsit o formulă inedită: „a face ură”, iar aceasta rezumă tot ce am dorit să susțin în această privință.
Personajele sunt memorabile prin poveștile lor tulburătoare. De altfel, cartea este dedicată, cu dragoste de autor, comicilor: „tuturor femeilor și bărbaților care au acest dar și îl împart cu noi”. Toby Temple mi-a amintit, într-un fel ciudat, de Ion, personajul din romanul lui Liviu Rebreanu. Pentru tinerii cititori această carte poate oferi lecții de viață și curiozități de tot felul. Pentru un cititor matur lectura cărții oferă o cheie spre o înțelegere nuanțată. Să nu judecăm ușor, pentru că în fiecare din noi este un Toby Temple sau o Jill Castle, ci doar să înțelegem. Să nu privim cu jind după strălucirea unei lumi dospind de ipocrizie. Și orice ar fi să respectăm artiștii, care reușesc să-și croiască drum în această lume, așa-zis creată pentru ei.
La finalul cărții (care, din păcate, în limba română, se găsește astăzi doar pe la anticariate, eu, una, nu am găsit-o în altă parte) ni se dovedește că fericirea nu este decât o chestiune de simplitate, luciditate și chibzuință în stilul nostru de viață, de trăire interioară sinceră și că este tot ce ne putem dori mai mult în această viață nebună, nebună nebună. Aflăm nu cum să facem să fim fericiți ci de ce nu suntem fericiți.
