Titlul: Tinereţe fără bătrâneţe şi viaţă fără de moarte
Autor: Petre Ispirescu
Editura: Prut
An apariţie: 2021
Număr pagini: 264
În anul 1862, Petre Ispirescu publică primele basme în „Ţăranul român”, la îndemnul lui Nicolae Filimon. Este vorba de basmele: „Tinereţe fără bătrâneţe şi viaţă fără de moarte”, „Prâslea cel voinic şi merele de aur”, „Balaurul cel cu şapte capete”, „Fata de împărat şi pescarul”, „Fiul vânătorului” ş.a. În acelaşi an tipăreşte şi prima culegere de basme, astăzi devenind o raritate bibliografică.
Basmul, denumit de G. Călinescu: oglindire a vieţii în moduri fabuloase, se axează pe prezentarea unei lumi în care totul este posibil; elementul supranatural se identifică astfel cu realitatea lumii create.
În viziunea mea, complexitatea basmulului poate fi cuprinsă cu greu într-o definiţie, deoarece această specie literară este rodul unei imaginaţii bogate, dă viaţă unor personaje memorabile cu super puteri, animalelor le dă grai, luptele se desfăşoară pe viaţă şi pe moarte, eroii se folosesc de obiecte magice, iar la final forţele binelui ies învingătoare. Din fiecare basm, putem trage o învăţătură, o morală, fiind printre primele opere pe care părinţii le citesc copiilor.
Opera de faţă debutează printr-o formulă specifică basmelor: A fost odată ca niciodată, că de n-ar fi, nu s-ar mai povesti; […]
Situaţia iniţială este prezentată succint: un împărat şi soţia sa nu puteau avea copii. Dorinţa puternică de a fi părinţi i-a împins pe aceştia să meargă şi la vraci ori filosofi numai ca să ştie dacă pot da viaţă unui prunc. Căutând din loc în loc sfat, cei doi soţi au ajuns şi la un uncheaş dibaci. După vizita la acest vestit uncheaş, de la care soţii au primit un leac, împărăteasa s-a simţit însărcinată; vestea că împărăteasa va aduce pe lume un copil a adus multă bucurie în sufletele viitorilor părinţi, dar şi în curtea palatului şi în rândul slujitorilor.
Mai-nainte însă de a veni ceasul naşterii pruncul s-a pus pe plâns. Degeaba i-au fost promise câte-n lună şi în stele căci micuţul tot nu a tăcut. În cele din urmă, tatăl i-a promis copilaşului: „Tinereţe fără bătrâneţe şi viaţă fără de moarte”. Aceste vorbe mari par a fi leacul copilului căci, auzindu-le, a tăcut şi s-a născut.
Pruncul, Făt-Frumos, creştea văzând cu ochii, iar cartea o mânca pe pâine, căci ce alţi copii învăţau într-un an, acesta pricepea într-o lună şi astfel a fost dat la şcoli şi la filosofi iscusiţi.
În ziua în care băiatul a împlinit cincisprezece ani, acesta i-a cerut părintelui său făgăduinţa promisă la naştere. Cum împăratul nu-i putea oferi acest dar, Făt-Frumos a luat hotărârea de a pleca în lumea largă în căutarea făgăduinţei. Cum nimic nu-l putea determina pe flăcău să se răzgândească, împăratul a ordonat să i se gătească merinde alese pentru drum, în timp ce fiul său a mers în grajd să-şi aleagă un cal. Dintre toţi armăsarii de soi, Făt-Frumos a pus ochii pe un cal răpciugos şi bubos şi slab. Animalul, înainte de a porni la drum, îi dă stăpânului său câteva sfaturi: să ceară de la tatăl său paloşul, suliţa, arcul, tolba cu săgeţile şi hainele ce le purta el când era flăcău; iar pe mine să mă îngrijeşti cu însuţi mâna ta şase săptămâni şi orzul să mi-l dai fiert în lapte.
După ce toate au fost puse în ordine, flăcăul a încălecat pe armăsar şi a plecat în lume, lăsându-şi familia îndurerată. Oare vă întrebaţi cum a fost calul cel slăbănog capabil să pornească la drum. Ei bine, calul s-a scuturat odată şi toate bubele şi răpciuga căzură de pe dânsul şi rămase întocmai cum îl fătase mă-sa.
Mergând trei zile şi trei nopţi, fiul împăratului a ajuns pe o câmpie întinsă, unde era o mulţime de oase de oameni. Acesta era teritoriul Gheonoaiei. Făt-Frumos îi luă un picior cu săgeata, dar cea care devenise faimoasă pentru răutatea ei îl încredinţă, la timp, pe tânărul care se pregătea să o lovească din nou că nu îi va face rău.
După timpul petrecut lângă acesta şi după ce i-a pus piciorul la loc, iar acesta s-a vindecat imediat, Făt-Frumos a pornit iar la drum. A mers ce a mers iar când a fost să treacă peste hotarele Gheonoaiei, tânărul descoperi o câmpie frumoasă, pe o parte cu iarbă înflorită, iar pe de altă parte pârlită. Aici, era moşia surorii Gheonoaiei, Scorpia.
A doua zi, tânărul se întâlni cu Scorpia. Îi luă un cap cu săgeata, după care aceasta îi ceru îndurare. Scorpia îl ospătă pe flăcău, iar acesta îi puse capul la loc, vindecându-se imediat.
Părăsind proprietatea Scorpiei, drumeţul nostru a întâlnit un câmp plin cu flori unde era numai primăvară.
Drumurile lui Făt-Frumos duceau spre palatul unde locuia Tinereţe fără bătrâneţe şi viaţă fără de moarte. Tânărul a rămas aici fără a simţi cum trece timpul. Era mereu acelaşi, tânăr, chipeş şi frumos, se bucura de privelişte şi de flori, de curăţenia aerului, alături de soţia sa şi de cumnatele sale. Dar într-o zi, pe când era la vânătoare, alergând după un iepuraş, tânărul trecu în Valea Plângerii. După acest incident, un dor fără margini îl izbi pe bietul băiat. Îi venise dor de părinţii săi.
În cele din urmă, Făt-Frumos luă drumul ce ducea spre casă; ajunse pe locurile Scorpiei, dar găsi oraşe, iar câmpiile luaseră locul pădurilor. Mari schimbări fuseseră şi pe moşia Gheonoaiei. Acasă, totul era dărăpănat, anii îşi puseseră amprenta peste curte şi palatul copilăriei sale. Cu barba până la genunchi, fiul împăratului a fost întâmpinat doar de…
La fel ca începutul, finalul basmului de faţă are o notă de eleganţă şi rafinament, dată de formula de încheiere: Iar eu încălecai p-o şa şi vă spusei dumneavoastră aşa.
Petre Ispirescu rămâne unul dintre cei mai mari povestitori ai neamului românesc, iar basmele sale vin să bucure generaţii după generaţii. Basmele lui Ispirescu reprezintă un bogat material de studiu pentru cunoaşterea culturii noastre populare. Devenite clasice, ele au contribuit, alături de operele marilor scriitori, la formarea limbii noastre literare – Lucia Cireş.
