Titlu: Veronika se hotărăște să moară
Autor: Paulo Coelho
Editura: Humanitas
An apariție: 2018
Număr pagini: 208
Oamenii mor exact în ziua în care îşi închipuie că n-au să moară.
Romanul „Veronika se hotărăşte să moară” de Paulo Coelho a fost publicat în anul 1998.
În ziua de 11 noiembrie 1997, Veronika, în vârstă de douăzeci şi patru de ani, a luat nefericita hotărâre de a-şi pune capăt zilelor cu ajutorul unor pastile pe care le procurase, cu greu, timp de aproape şase luni. Tragicul eveniment urma să aibă loc într-o cameră dintr-o mânăstire de călugăriţe din Ljubljana.
După câteva clipe, tânăra uită de ea şi se trezeşte, nu în Iad sau în Rai, ci în Villete, faimosul şi temutul azil de nebuni, care există din 1991.
M-am întrebat, încă de la primele pagini citite, de ce Paulo Coelho a ales ca acest subiect delicat, nebunia, să fie abordat într-una din cărțile sale. Aprofundând lectura am descoperit că scriitorul şi eroina acestui roman, Veronika au în comun un episod de viață: ambii au cunoscut culisele unui azil, tratamentele, relaţiile dintre medici şi pacienţi, confortul şi anxietatea şederii într-un loc ca acela. Coelho a fost internat de trei ori, în anii 1965, 1966 şi 1967. Locul unde se internase fusese Casa de Sănătate Dr. Eiras, din Rio de Janeiro.
Deşi era încă în viaţă, inima pacientei Veronika fusese grav rănită din cauza pastilelor, aşa că viaţa sa se limita, de-acum, la doar cinci zile, cel mult o săptămână. Veronika a început să simtă teamă, ştiind că-n doar câteva zile, viaţa i se va scurge din trup.
Ce înseamnă „a fi nebun?”; o întrebare bună căreia i-am găsit răspunsul de-a lungul lecturii, un răspuns pe măsura întrebării: Nebun este cine trăieşte în propria-i lume. Ca schizofrenicii, psihopaţii, maniacii. Sau persoanele care sînt diferite de celelalte.
Un alt sentiment pe care Veronika îl simte, acum în ultimele clipe, este ura; tânăra simte ură față de tot ce aparţine de trecutul său Faţă de ea însăşi, de lume, de scaunul din faţa ei, de caloriferul spart de pe unul din culoare, de oamenii perfecţi, de criminali. Acest sentiment aprig şi nemărginit îi cuprinse până şi părinţii care făcuseră totul ca unica lor fiică s-o ducă bine. Ura chiar şi biblioteca cu maldărele ei de cărţi – locul său de muncă.
Resentimentele crescuseră în sufletul Veronikăi o barieră emoțională care despărţea cele două „vieţi” ale acesteia: viaţa de dinaintea tragicului eveniment, tentativa de sinucidere, şi viaţa de după acel act disperat.
În zilele petrecute în Villete simţise lucruri pe care niciodată nu le trăise cu atîta intensitate, ură, dragoste, dor de viaţă, teamă, curiozitate.
Eroina acestui roman a profitat la maxim de ultimele sale zile de viaţă şi a făcut lucruri la care a visat înainte; a cântat cu trupul şi cu sufletul la pian; pentru aceasta nu a contat numărul ascultătorilor, căci era format doar dintr-un bărbat, Eduard schizofrenicul, ci a contat că în acel moment a dat frâu liber fiinţei şi dorinţei sale, creând un moment doar al ei, un moment special la care a visat dintodeauna.
Eduard era un bărbat frumos, sensibil, educat, într-un cuvânt bărbatul ideal. Doar el o putea înţelege pe Veronika, cu ajutorul muzicii, cu ajutorul pianului.
Nebuni nu sunt cei doi, Eduard şi Veronika, care şi-au urmat dragostea, părăsind spitalul împreună, ci nebuni sînt cei care-au inventat dragostea. Riscul unei aventuri e mai preţios decît o mie de zile de bunăstare şi confort.
Unii dintre noi cred cu tărie că viaţa este veşnică, amânând anumite lucruri, activităţi pentru mai târziu, însă citind povestea eroinei Veronika am constatat că fiecare minut, fiecare clipă trebuie savurată din plin ca şi când ar fi ultima; poate va veni o clipă când ne-am dori să facem mai multe însă suntem ţinuţi pe loc din pricina unui obstacol, atunci vom preţui cel mai bine viaţa, dându-i adevăratul sens.
La final, vă mărturisesc că nu simt niciun apetit pentru sinucideri, dar nu judec: Oamenii nu învaţă niciodată nimic din ceea ce li se povesteşte, e nevoie să descopere totul ei înşişi.
Cred că Dumnezeu este singurul stăpân al vieţii noastre, iar noi, de-a lungul timpului, Îi suntem datori cu o moarte; numai El ştie când a venit momentul să-I achităm datoria.
Până atunci, încercați să simțiti totul, să preţuiţi clipa şi să vă umpleți viaţa cu sensuri!
Mai puteți citi pe blog recenzia unui alt roman de Paulo Coelho, Adulter .