Vipera – Florina Dinu

Primul volum de poezii al Florinei Dinu a apărut în 2013. Este intitulat Vipera. Curioasă alegere de titlu, dar deloc întâmplătoare. Puteți vizita și pagina Florinei din secțiunea Echipa, de pe blog.

Pentru a prezenta acest volum, am apelat la sprijinul unei alte scriitoare, doamna Valentina Becart, membră a Ligii Scriitorilor Români, Filiala Iași – Moldova, poetă, dramaturgă, prozatoare, critic literar, cu ani buni de experiență petrecuți printre apariții editoriale proprii sau ale altor scriitori. În 2014, a publicat volumul de proză: Jertfă de seară.

Doamna Valentina Becart a semnat și Nota de lector din prefața volumului Vipera, pe care, cu acordul dumneaei, o vom reproduce mai jos:

Aventura sublimă a scrisului…

Florina Dinu, născută pe 1 aprilie 1993,  în oraşul Slatina, judeţul Olt, face următoarea mărturisire:  “Pe la vârsta de nouă – zece ani, am început să scriu; de fapt, nu să scriu, ci să aştern gândurile pe hârtie. Nu erau gânduri  închegate, conturate ci mai degrabă cuvinte pe pagină aruncate, o combinaţie de proză şi versuri. Eram o fire timidă şi retrasă. Răutăţile din jur îşi lăsau amprenta pe sufletul meu şi mai târziu în scrierile mele. Aşa eram eu în vremea aceea, în anii copilăriei… Cu trecerea timpului, acele rânduri din copilărie au prins contur şi au devenit adevărate creaţii.”

Ca urmare, au apărut următoarele volume de autor:

„GÂNDURI PE RÂNDURI” , Editura Didactic PRES, 2010 – proză

„RĂZBUNAREA IUBIRII” , Editura Alutus, 2010 – proză

Antologii: (vol. colective) 

• „Artă sfâşiată” – antologie de poezie, Editura „ARHIP ART”, Sibiu 2011,  coordonator: Valentina Beacart
• „Leagănul lirei” antologie colectivă de creaţii literare (poezie, proză scurtă, eseu, teatru, umor), Editura „InfoRapArt”, 2012
• „Dincolo de cuvânt” (confesiunea poetului, prozatorului), Editura „ARHIP ART”, Sibiu 2012, coordonator: Valentina Beacart.           

Vipera

“Poezia este deschiderea sau închiderea unei uşi, lăsându-i pe cei care privesc prin deschizătura sa să ghicească ce s-a văzut în frântura aceea de clipă.” ( Carl Sandburg).

 “Poezia (din grecescul, poiesis, care are sensul de “facere” sau “creare”) este o fărâmă de artă în care limba este utilizată pentru calităţile sale estetice şi evocative, pentru a completa  sau a înlocui semnificaţia sa aparentă. Poezia poate fi scrisă independent, în forma unor poeme discrete sau poate apărea în conjuncţie cu alte arte, în opere dramatice, în versuri, imnuri sau texte ale unor cântece.”

Florina Dinu îşi foloseşte cu pricepere calităţile estetice, oferind cititorului frânturi de artă, frânturi din adevărurile trăirilor ce-şi caută eliberarea din strânsoarea adâncilor tăceri.

Volumul care urmează să vadă lumina tiparului – Vipera – are o încărcătură semantică despre care ne vorbeşte chiar tânăra poetă.

“Motivele pentru care am ales titlul volumului de faţă, „Vipera”:

– îmi place nespus de mult această reptilă şi apreciez comportamentul său calculat şi răbdarea cu care este înzestrată, aşteaptă mult şi bine, analizându-şi prada, iar la momentul potrivit realizează asaltul în urma căruia obţine rezultatul dorit; 

– prezența substantivului comun „venin” (sau derivatele acestuia) în poeziile din volumul în lucru („Ziua despărţirii”, ” Glasul tău”, „Eu şi tu”, „Lacrimi seci”, „O inimă”, „Numai tu” etc.).”

Străină de lamentaţiile stridente, Florina Dinu cercetează lumea prin fereastra sufletului primăvăratic, plin de vigoare şi neîmblânzit de timp.

Dezlănţuindu-se în aventura sublimă a scrisului, poeta încearcă să intre în graţiile muzei, promiţându-i poeme stilizate la care va lucra cu migală şi dăruire. Înfăşurându-se ca o liană pe axul vertical al spiritualităţii, aceasta adulmecă universul din jurul său, încercând să-i smulgă misterele şi frumuseţea infinită.

 Mi-ai adus Luna /şi-ai plantat-o în locul inimii. / Mi-ai adus stelele / şi le-ai pus în locul ochilor./ Mi-ai adus fluturii / şi i-ai pus în locul gândurilor./ Mi-ai adus florile / şi le-ai pus în locul zilei de mâine. / Mi-ai adus râurile / şi le-ai pus în locul destinului…/  (Universul meu)

Aflată în contact permanent cu realitatea înconjurătoare, lăsând „loc liber sincerităţii, corectitudinii şi maturităţii să înmugurească”, trăirile-i sunt acompaniate de “note realiste”, fără a se pierde prea des în “absolutul” semantic al cuvântului.

Libertatea interioară a gândului, imaginarului,  îi permite să hoinărească la braţ cu luna, împrumutând din vraja-i argintată cu care-şi aureolează cuvintele ţesute în poeme sensibile, cu miresme de fân proaspăt cosit.

Natura este locul unde zborurile sunt la ele acasă. Trăirile îşi deschid aripile şi încearcă să fredoneze aceeaşi melodie cu a universului. Tinereţea poetei poate explica relaţia specială pe care aceasta o are cu natura. Este timpul iubirii şi al zbuciumului necunoscut. Natura şi iubirea sunt două teme îngemănate. Nicăieri nu poţi auzi mai bine chemarea dragostei, pulsul inimii, decât în mijlocul naturii.

 Iubite,/priveşte farmecul toamnei/ ascuns într-o frunză aurie,/

Priveşte vântul şi furtuna,/ prin ochii cerului/Priveşte stâncile,/

prin ochii apelor/ Priveşte-mi sufletul şi inima/ prin ochii tăi albaştri.  (Iubite)

Cadrul natural devine loc de beatitudine şi nostalgie. Susurul izvoarelor, stelele, luna, foşnetul frunzelor intensifică mirajul acestui înălţător sentiment. Eterna căutare a iubirii, a sufletului pereche sunt motive, sunt “surse” inepuizabile pentru scrierea unor poeme emoţionante şi de mare fineţe.

Luna cu văpaia ei argintată trezeşte dragostea, dorinţa… întreaga fiinţă, ajungând în pragul extazului. La adăpostul lunii se nasc, prind viaţă şi mor sentimente, apar stări de complicitate cu cei îndrăgostiţi.

Spiritul delicat, lirismul rafinat se află în permanenţă căutare a mirajului angelic, a purităţii, a frumuseţii veşnice şi fără de pată.

Dragostea are o “zi” şi o “noapte”. Uneori,  zorii te pot întâmpina cu cea mai caldă şi tandră îmbrăţişare. Alteori, vicleniile nopţii pot întuneca chipul răsăritului… şi sufletul se “trezeşte”,  suferind din cauza unor “umbre” invidioase pe strălucirea care acompaniază claviatura iubirii:

 Ai furat o inimă,/da, o inimă, /ce cu greu va mai învăţa /iubirea.  (O inimă)

Ca urmare, se întâmplă să apară destule obstacole în calea nestăvilitei pasiuni. Zilele devin triste şi pustii când cei doi nu reuşesc să comunice, să-şi împărtăşească  neliniştile… alungând astfel starea de incertitudine. Odată destrămat vălul cenuşiu al îndoielii, iubirea respiră aerul curat şi înfloreşte într-o nouă lumină. Prin versurile delicate aşternute pe hârtie, poeta doreşte să se destăinuie, să aducă la suprafaţă trăirile şi frământările cele mai profunde.

Florina Dinu “ne vorbeşte” în poemele sale despre natură, casa părintească, copilărie, timpuri învăluite în ceaţă.

 Când zic Ghimpeţeni / zic copilărie…/ aici am crescut/ ca un boboc de floare,/ sădit din iubire./ Îmi amintesc de bunicul,/ … / planta în podul palmei sale,/ gutui, meri,/ la umbra cărora  / îmi găseam popas;/ îi uda cu viaţă / din fântâna mare./ …

Poeta îşi aminteşte cu dragoste,  dar şi cu durere,  cum seara, / înainte de culcare, bunicul o aşeza pe genunchii săi, povestându-i legende vechi… ( Ghimpeţeni)

 Copilăria şi casa părintească sunt invocate în versuri, cu multă duioşie şi nostalgie. Casa înseamnă protecţie, refugiu, dragoste maternă.

Primul nostru colţ de lume, primul univers, casa semnifică permanenţa unei spiritualităţi, este un punct de plecare, dar şi un punct de convergenţă a tuturor drumurilor-întoarceri.

Este farul care-ţi luminează drumul în nopţile prea grele de îndoială.

 Ţi-am spus „adio”/ dulce copilărie/ într-o primăvară verde. (Adio)

Limbajul poetic ia naştere din trăiri luminoase, juvenile, cuvintele fiind aureolate de un parfum suav şi proaspăt.

Uneori, apăsată de solitudine, aceasta simte povara clipelor şi-şi înfăşoară sufletul în vălul transparent al tristeţii.

Un cer plumburiu e-n inima mea, /o zi fără lumină iubirea din ea, /Un soare fără zâmbet, o noapte / fără stele, /Umbra păcatelor mele. (Un cer plumburiu)

Unele poeme sunt picturale, alcătuind un adevărat tablou “versificat”.

Soarele copt / se pierde / în frunzișul melancolic /de toamnă.

Gutuia rumenă /zâmbeşte /de pe crengile uscate/de jar.

Strugurii / după lungi zile de bronz/stau grămadă /în coşuri de paie.

                                                                                    (Vesuri de toamnă)

Silenţioasă în manifestarea emoţiilor, poeta îşi exprimă cu sinceritate debordantă, şi de multe ori, cu destulă detaşare, – trăirile naufragiate pe un ţărm al aşteptărilor. Aceasta îşi transformă gândurile în adevărate flori, aşteptând o mână delicată să le culeagă.

Sufletul sensibil are aripile larg deschise spre noi orizonturi, spre noi căutări. Captivată de mirajul vieţii,  îşi lasă imaginarul să hălăduiască pe cărări necunoscute,  încercând să inspire prospeţime şi frumuseţe, căutând  cu ochiul minţii, / poteci de floare peste munţi…

Încărcat de semnificaţii, asemenea unui pom care dă în rod, cuvântul, purtând amprenta misterului, uneori, răspândeşte în jur o lumină diafană, catifelată.

Şi iată cum: Se aşterne bătrâna noapte, / Ca o cortină peste sat,/ Iar micile boabe de lumină,/ Apar pe cer în pas de dans. (Noaptea)

Versuri suave, îmbrăcate în aura seninului, aură ce protejează şi păstrează copilăroasa fire. Cuvintele curg graţios, poeta căutând mereu noi forme de exprimare, cu rezonanţe poetice. 

Glasul tău prăfuit /răsună /din raftul amintirilor/…

În fiecare gând e cuibărită amintirea, nostalgia după flacăra clipelor trecute.

Jinduind după timpul copilăriei, poeta Florina Dinu aşterne pe hârtie versuri sensibile şi sufletu-i începe să cânte de dor. Linişte, splendoare şi magie,  pare că se revarsă în inima-i înflăcărată.

Copilărie cu mii de culori / Şi cântec suav de albine/

Mângâie-mi chipul cu petale de flori / Rămâi mereu lângă mine./

Mângâierea ta cea fină, /Să o am alături aş vrea,/

Sufletul plin de sinceritate/Aşa, zi si noapte l-aş păstra./

Rămâi la mine, aşa cum am visat,/ Rămâi cu altarul tău de floare,/

Ce mi-a adus doar bucurie / În dar de la mândrul Soare./

Şopteşte-mi la ureche, cum aş putea?/ Timpul o viaţă-n loc să-l opresc/ Şi să rămân veşnic aşa /Un boboc de floare măreţ. (Copilărie)

Îndoiala, teama, tristeţea sunt trăiri care stau de veghe în ceasurile de cumpănă, în zilele mult prea scurte,  când “ întunericul se lasă grăbit”

peste atâtea vise în floare!

Nu e corect / că viaţa-i un simplu décor/azi sunt… mâine mor…

Nu lipsesc din scrierile poetei nici întrebările privind rostul ei în lume,  sunetele-i lăuntrice amintindu-i mereu că, odată trecută, clipa nu se mai întoarce.                                                                                                                                                                                                                                                            

Lirismul din volumul Vipera poartă amprenta legănărilor nostalgice ale valurilor, a mării ce-şi caută un sens… neînţelegând captivitatea ţărmurilor de care-şi lovesc agonicul plâns.

Poeta Florina Dinu este un suflet deschis către semeni, luminos,  fascinată  de “cântecul de sirenă”… un suflet tânguitor care-şi găseşte mângâierea în creaţie.

Vă recomand cu căldură acest proaspăt volum!

Valentina Becart, 1 ianuarie 2013