Titlul: Momente. Schițe
Autor: Ion Luca Caragiale
Editura: Corint
An apariție: 2021
Număr pagini: 128
Schiţa „Vizită…” de Ion Luca Caragiale a apărut în volumul Momente și schițe (1901). Autorul ridiculizează felul în care trăsături ale unor familii burgheze se reflectă în educația copiilor acestora.
Titlul rezumă conţinutul operei – vizita pe care naratorul o face unei vechi prietene, doamnei Maria Popescu, cu ocazia onomasticii fiului ei, Ionel. Această ocazie scoate la lumină educaţia greşită primită de un copil dintr-o familie cu nume răsunător în înalta societate.
Naratorul trăieşte în această vizită o experienţă neplăcută, fapt susţinut de existenţa punctelor de suspensie din titlu. Acestea ascund comentariul ironic şi regretul pentru ideea de a face o vizită familiei Popescu cu ocazia onomasticii lui Ionel.
Copilul „drăguţ”, de vreo opt ani, se dovedeşte a fi un tiran, un băiat peste măsură de răsfăţat, nepoliticos care strică buna dispoziţie a musafirului prin comportamentul său. El întruchipează rezultatele educaţiei greşite primite de la membrii familiei. Ionel transformă atmosfera caldă şi prietenoasă de la începutul vizitei într-una tensionată, jenantă şi neospitalieră.
Darul oferit de narator, o minge de cauciuc, îl bucură pe copil însă nu-l determină să fie cuminte şi în acelaşi timp să se comporte mai frumos.
Musafirul află de la gazdă, părerile acesteia „sănătoase” despre educaţie: femeia a renunţat la viaţa sa de dinainte – plimbări, teatru sau petreceri – pentru a dedica timp educaţiei odraslei: nu vrea să-l lase fără educaţie.
Vocea disperată a jupânesei însă, care cere ajutorul doamnei, scoate la lumină adevărul despre nivelul de educaţie oferit băiatului de părinții săi. Acesta este pe cale să provoace un incendiu prin răsturnarea maşinii de spirt. Doamna Popescu nu pare supărată de năzbătiile copilului, ba chiar îi ia apărarea, îl sărută şi-l scuipă ca să nu-l deoache.
Dialogul dintre gazdă şi musafir este tulburat şi devine imposibil de realizat din cauza zgomotului asurzitor făcut de copil cu trâmbiţa şi cu toba. În cele din urmă, mama îl roagă cu blândeţe să meargă în camera alăturată fiindcă deranjează musafirul.
Obişnuit să nu ia în seamă sfaturile mamei, copilul continuă să facă ce doreşte. Într-un moment de linişte, naratorul încearcă să ia atitudine, punând astfel capăt zarvei produse de băiat, însă nu pentru mult timp. Aprigul maior începe să comande, iar în drumul său spre luptă, jupâneasa, încărcată cu tava cu dulceaţă şi cafele, devine inamicul băiatului. Speriată, doamna Popescu încearcă să oprească războiul, în urma căruia primeşte o lovitură de spadă în obraz. Indulgentă, mama îl roagă pe băiat s-o sărute şi-l iartă imediat, uitând de supărare şi chiar de evenimentele neplăcute create de odraslă.
Musafirul, cerând permisiunea să fumeze, află că în casă, acest obicei este cunoscut: Vai de mine! La noi se fumează şi… dumnealui… mi se pare că-i cam place. În ciuda faptului că tutunul este otravă, mama se bucură de imaginea copilului ţinând ţigara în gură: Să-l vezi ce caraghios e cu ţigara-n gură, să te prăpădeşti de râs… ca un om mare…
Lipsa de politeţe a lui Ionel nu este luată în serios de mamă, preocupată ca băiatul să nu se strice la stomac din cauza excesului de dulceaţă. Pentru câteva clipe, băiatul dispare cu cheseaua de dulceaţă în vestibul, apoi revine cu ea goală.
Doamna Popescu prin atitudinea pozitivă faţă de copil şi faţă de comportamentul său, îl încurajează dându-i impresia că tot ce face este bun, chiar şi fumatul.
Cu îndrăzneală, băiatul se serveşte cu o ţigară din tabachera musafirului, o pune în gură, cerând foc. Naratorul este îndemnat discret de doamna Popescu şi-i oferă domnului maior focul. Acesta îşi aprinde ţigara, plimbându-se de colo până colo sub privirile încântate ale mamei. Fericit, băiatul fumează până la carton, ţigara.
Cum vizita nu se apropie de sfărşit, nici băiatul nu stă pe loc. Ionel ia mingea primită cadou de la musafir şi începe să se joace. Jocul său pune în pericol candelabrul de cristal. Atenţionările mamei îl supără pe copil, iar acesta nervos aruncă mingea pe parchet, răsturnând cafeaua pe pantalonii musafirului, oprindu-l. În ciuda celor întâmplate, mama îl ceartă pe copil cu blândeţe, iar pe musafir îl asigură că nu pătează cafeaua – iese cu apă caldă.
După marele spectacol făcut de maior , acesta alb ca varul şi cu privirea pierdută, zace pe jos. Naratorul ridică băiatul apoi îl stropeşte cu apă rece. Îl sfătuieşte pe băiat să nu mai fumeze, în timp ce mama înspăimântată îşi smulge părul.
În cele din urmă, musafirul pleacă nu înainte de a se asigura că doamna Popescu şi Ionel sunt în siguranţă. Acasă, naratorul înţelege de ce Ionel a lipsit pentru câteva clipe din încăpere, luând cu dânsul dulceaţa. Copilul i-a turnat dulceaţă în şoşoni musafirului, gest care arată lipsa de educaţie, de respect şi bun simţ al băiatului.
Schiţa – specie literară a genului epic, de dimensiuni reduse, care înfățișează, un (singur) episod caracteristic din viața unuia sau mai multor personaje – prezintă în acest caz, cu ironie, efectele negative ale unei educaţii greșite asupra copiilor. Gesturile, faptele şi cuvintele personajelor devin semnificative în schițarea, caracterizarea lor, iar acestea rămân captive momentului, nu evoluează, nu reușesc niciodată să se ridice deasupra lui, episodul surprins de narator, fiind doar o frântură dintr-un șir necontenit de greșeli, invariabil aceleași, un lanț al slăbiciunilor, de care aceștia nu sunt conștienți și din care nu se pot desprinde.
Atitudinea scriitorului faţă de personajul copil
Chiar dacă se considera un sentimental, I.L. Caragiale, autorul unor memorabile momente și schițe, nu s-a lăsat înduioșat câtuși de puțin de drăgălășenia și inocența specifică vârstei copilăriei atunci când ne-a schițat episodic secvențe din viața unor familii românești înstărite a căror odrasle nu mai păstrau nimic din candoarea celor mici.
Copiii sunt cei în care sunt transferate, în mod conștient sau nu, aspirațiile părințiilor. În cazul personajelor din lumea lui Caragiale, aspirațiile nu depășesc zona mondenului și frivolității, iar copiii devin precum o țesătură croită după un tipar greșit din care rezultă niște copii grotești, întrecând în diformitate morală și comportamentală modelul original.
Scriitorul alergic la copii și animale peste măsură de răsfățate raportează, prin personajul narator, părerea sa despre educaţia lui Ionel, dezaprobând-o.
Băiatul este crescut exclusiv de mama sa, depășită evident de situație (tatăl avea ca unică preocupare averea familiei și ridicarea ei tot mai sus pe scara ascensiunii sociale). Îmbrăcat conform standardelor epocii, în care ținuta militară aducea distincție și farmec unui bărbat, Ionel terorizează o casă întreagă cu poza sa marțială. Este încurajat de mama sa care, chiar dacă se pretinde revoltată, sfârșește mereu prin a-l lua în brațe și a-l săruta pe „maior”.
Ionel reprezintă tipul copilului răsfăţat şi obraznic, căruia i se permite orice, chiar să şi fumeze, în timp ce doamna Popescu întruchipează tipul mamei indulgente, lipsită de autoritate, care greşeşte grav în educaţia fiului său.
Scriitorul punctează maniera respectuoasă în care poartă dialogul cu doamna Popescu despre Ionel şi modul obraznic în care acesta le răspunde. Doamna Maria pretinde că este preocupată de o educație sănătoasă pentru fiul său, însă nu este pregătită să o impună în practică.
