Sunt nu mai puțin de douăzeci și una de adaptări cinematografice ale romanului „The Wonderful Wizard of Oz” scris de L. Frank Baum și ilustrat de W. W. Denslow – republicat mai târziu sub binecunoscutul titlu „The Wizard of Oz” sau „Vrăjitorul din Oz”, în limba română.
Servind doar ca sursă de inspirație sau încercând să redea fidel cartea, acestea variază în majoritatea lor de la slab la cel mult mediocru, multe dintre ele îndepărtându-se mult de esența cărții, iar altele nereușind să aducă la viață minunata lume a vrăjitorului din Oz. Dar ca pentru orice carte cu un asemenea succes, pe care timpul nu a reușit să-și aștearnă praful, există totuși o ecranizare care a rămas vie în memoria oricărui cinefil. Aceasta a fost proiectată pentru prima dată pe ecranul alb al cinematografului în anul 1939, primind același nume ca al cărții – „Vrăjitorul din Oz”.
Cu toate că strălucirea acestui film muzical a fost umbrită în acel an de lungmetrajul „Gone with the Wind”, ecranizarea a reușit să cucerească inima tânără a milioane de spectatori de-a lungul timpului, rămânând până în ziua de azi cea mai de succes adaptate a cărții.
Filmul debutează cu un scurt mesaj dedicat sufletelor tinere, indiferent de vârstă, dar în același timp încearcă să pregătească o audiență matură, mai rigidă pentru o călătorie fantastică, mai puțin obișnuită pentru acele vremuri ale cinematografiei, în care va fi purtată în cele 102 minute.
Încă din primul minut facem cunoștință cu Dorothy, un copil pierdut într-o lume prăfuită, sărăcită de culoare, plină de rutină și monotonie, în care își ducea existența alături de familie, în izolata fermă din Kansas. Expresivitatea extraordinară a actriței Judy Garland, face chipul lui Dorothy să radieze inocența în permanență, actrița părând că nici un știe că joacă un rol, iar acest aspect nu se schimbă pe parcursul întregului film.
Spre deosebire de multe alte filme care abordează tema fanteziei și a inocenței specifică copilăriei, nu există o maturizare a personajului, Dorothy rămânând la fel până la sfârșitul filmului. Acest lucru este important pentru regizor, el folosind puritatea copilăriei pentru a rezolva orice încercare sau dificultate întâlnită de Dorothy pe parcursul întregii aventuri, nu încearcă să impună o lecție de viață pesonajului ci mai degrabă o lecție de imaginație pură pentru spectatori.
Nota pozitivă a întregului film este vizibilă chiar și în prima parte a filmului care, deși aridă, acoperită cu o nuanță maronie, uniformă nu este lipsită de umor iar personajele nu par a fi total lipsite de culoare. Interesantă este comparația, prin extensie, cu producțiile de film recente care tratează tema fanteziei copilăriei ca mijloc de evadare din lumea reală. Majoritatea prezintă realitatea foarte brutal și de multe ori însoțită de violență fizică și psihică iar fantezia devine mai mult o disociere a minții copilului pentru a face față stresului decât un atribut benign al copilăriei. Unele dintre ele sunt filme bune, nu pot nega asta, dar această pierdere a inocenței în cinematografie de-a lungul anilor ne-a răpit posibilitatea de a fi absorbiți de magia și înțelepciunea unei povești inocente.
Neînțeleasă de către cei apropiați și intrând în permanent conflict cu rigorile lumii în care trăia, Dorothy încearcă să părăsească ferma și să pornească în căutarea acelui loc foarte, foarte îndepărtat, după lună, dincolo de ploaie, în care știe și ea ca nu poate ajunge. Nu cu „barca sau cu trenul”, dar ajutată de soartă, sub forma unei tornade, și de către propria imaginație, acel loc devine realitate.
Odată trezită în propriul vis, Dorothy lasă în urmă realitatea maronie și pășește un pic temătoare într-o lume strălucitoare, bogată care vibrează sub paleta culorilor vii și cu o ușoară neîncredere rostește celebra fraza „Toto, cred că nu mai suntem în Kansas”. Trecerea este bine realizată iar cadrele lungi și panoramice nu se grăbesc deloc. Ajutat de mult talent, bun gust, dar și de o tehnică nouă pentru acele vremuri (Technicolor – procedeu folosit pentru a aduce culorile vii și stridente pe marele ecran care până atunci era dominat de alb/negru sau nuanțe șterse) regizorul pictează foarte atent și în detaliu imaginația personajului principal. Și ce imaginație; decorul se transformă rapid într-un spectacol plin de viață, toți, actori, figuranți mustesc de bucurie, coloana sonoră completează atmosfera de sărbătoare. În acelaşi timp regizorul nu uită nicio clipă să o ţină tot timpul pe Dorothy în mijlocul festivităţilor, ea fiind sursa dinspre care radiază totul şi în jurul căreia gravitează întreaga lume.
De altfel, pe durata întregului film, sunt foarte puţine scene în care fetiţa nu este prezentă, iar faptul că drumul de cărămizi galbene începe chiar din locul în care a păşit în vis nu este deloc o coincidenţă. Mai este un aspect interesant în ceea ce priveşte universul creat de către Victor Fleming. În lipsa tehnicilor sofisticate din zilele noastre, a ecranelor albastre şi a efectelor de milioane de dolari, întrega lume a trebuit să fie construită „manual”, fapt pentru care s-ar putea crede că ochii cinefililor din ziua de azi, obişnuiţi cu fidelitatea efectelor speciale din era digitală, ar trebui să fie deranjaţi de desenele din spatele decorurilor pe post de orizont. Totuşi acest lucru nu se întâmplă, iar acest lucru este remarcabil pentru un film de 78 de ani. Faptul că scenele sunt tratate cu atât de multă atenţie la detalii şi modul în care captivează vizual face ca pelicula să reuşească un lucru specific în general cărţilor; astfel imaginaţia stimulată a spectatorilor începe să completeze singură golurile lăsate de tehnica limitată a acelor vremuri iar acest lucru este cu adevărat impresionant pentru un film.
Rămasă singură în căutarea vrăjitorului din Oz, Dorothy porneşte singură şi nestingherită, ghidată de galbenul aprins al drumului şi protejată de pantofii rubinii şi strălucitori. În scurt timp, îi va întâlni pe cei trei tovarăşi care o vor însoţii în ambiţioasa călătorie. Aceştia sunt proiecţii a celor de acasă, văzuţi de către copila plină de imaginaţie aşa cum îi percepea în realitate, însă fără ca, de această dată, ei să-şi poată ascunde defectele în spatele avantajului maturităţii, pe care o aveau acasă faţă de Dorothy.
De fapt aici nici nu încearcă să o facă, ci dimpotrivă, foarte rapid îşi destăinuie ofurile şi îşi exprimă dorinţa de a se lăsa conduşi de către Dorothy către singurul care le putea rezolva toate problemele – marele vrăjitor din Oz. În scurt timp însă ne dăm seama ca problemele lor nu aveau treabă cu vreo lipsă ci mai degrabă cu percepţia pe care o aveau despre ei înşişi, aceştia demonstrând rând pe rând că pot a-şi învinge teama, că pot să-şi folosească capul pentru a ieşi din situaţiile încurcate şi că au inima necesară pentru a-şi apăra prietenii la nevoie. Bineînţeles aceste lucruri nu sunt prezentate precum o lecţie de psihanaliză, filmul chiar ferindu-se de acest lucru. Folosindu-se de mult umor, de tema muzicală constant plină de viaţă, reuseşte foarte bine să camufleze totul, ferind publicul de învăţăminte dozate constant şi forţat.
Ajunşi în final în oraşul verde de smarald suntem întâmpinaţi de aceeaşi atmosferă de sărbătoare şi voie bună care domină întreg filmul. Simpla apariţie a lui Dorothy şi a pantofilor roşii de rubin face întreg peisajul să se transforme din nou într-o spectaculoasă coregrafie plină de verde şi de optimism. Doar mătura vrăjitoarei din vest reuşeşte să taie prematur cheful de petrecere al tuturor, grăbind astfel întâlnirea celor patru cu vestitul vrăjitor.
Ascuns în spatele efectelor pline de fum colorat, zgomot şi lumină, mult mai impunătoare decât globul de cristal şi turbanul de acasă, şi al unei voci care îi face să tremure din toate încheieturile, marele şi vestitul vrăjitor, sau mai bine zis bătrânelul pişicher ce se ascundea de propriul nume în spatele unei cortine şi a multelor manete mânuite energic, chiar disperat, dă dovadă de viclenie, dar în sensul înţelept al cuvântului. Acesta ştie exact ce le trebuie fiecăruia dintre ei şi mai ştie că există un singur mod de a-i face să-şi găsească singuri ceea ce caută. Sau poate bătrânul vrăjitor iritat vrea doar să scape mai repede de ei şi de obositoarea meserie de a da formă visurilor altora, pentru ca aceştia să aibă puterea de a crede în ele.
În orice caz, imposibila încercare la care îi supune pe cei patru protagonişti nu are efectul scontat, aceştia întorcându-se la fel cum au plecat, doar cu o mătură în plus şi cu ambiţia neclintită. Într-un final cortina verde este trasă, iar măreţia vrăjitorului se năruie sub gesturile disperate ale de-acum mediocrului magician. Totuşi acesta pare oarecum uşurat de hainele grele ale măreţiei, ale unui mare vrăjitor şi îmbracă rapid haina unui iscusit politician. Asaltat de cererile tot mai vocale ale celor patru, care îl trăgeau la răspundere pentru promisiunile neonorate, acesta înţelege rapid exact ce le trebuie. Aici filmul se repede neaşteptat într-o critică socială scurtă, dar foarte tăioasă. O critică care din păcate a rezistat trecerii timpului, fiind actuală şi în ziua de azi sau, mai bine spus, mai ales în ziua de azi.
Acesta le povesteşte despre o lume, din care nu întâmplător vine şi el, în care oamenii încearcă să suplinească lipsa virtuţiilor prin diplome, medalii şi atestate. Spre deosebire de restul filmului acest scurt monolog al vrăjitorului este cât se poate de explicit, ironizând metehnele unei societăţii obsedate de valoarea pe care numai o etichetă purtată la vedere ţi-o poate aduce. Diploma legată atent cu funda roşie, medalia supradimensionată şi o mare inimă roşie, care pe deasupra mai şi ticăie, este tot ce trebuie pentru a le umple golurile şi penru a-i face întregi din nou.
Neostentativ şi cu multă dibacie regizorală, scena este construită cu aceeaşi indulgenţă ca restul filmului astfel; deşi mesajul este destul de acid, regizorul are grijă să trateze totul cu umor, cu aceleaşi chipuri nevinovate ale protagoniştilor, nelăsând nicicând un gust amar specific unei criticii aspre.
După ieşirea din decor a vrăjitorului, Dorothy află că, la fel ca ceilalţi, şi ea a avut tot timpul la îndemână sau mai bine spus în picioare, ceea ce şi-a dorit de-a lungul întregii călătorii. Rostind hipnotic celebra frază, rămasă în istoria cinematografiei şi în sufletul cinefililor, sub bagheta zânei, aceasta ajunge într-un gând, în sfârşit, acasă, trezindu-se în realitate, din nou în mijlocul celor dragi, pe care îi părăsise cu doar câteva momente mai înainte.Deşi diferiţi la înfăţisare, aceştia o înconjoară cu aceeaşi dragoste ocrotitoare şi, bineînţeles, cu acelaşi sentiment superior al maturităţii, încearcă să o convingă că totul a fost doar un vis, chiar un coşmar.
Deşi nu o crede nimeni, Dorothy ştie mai bine – nu a fost doar un vis ci un loc, un loc plin de culoare, un loc în care inimile sunt mari şi roşii, un loc în care drumul e galben şi fără griji, în care sperietorile de paie au minte, iar curajul învinge întotdeauna teama, un loc în care pantofii sunt de rubin iar oraşele strălucesc de smarald, un loc în care visele devin realitate, iar realitatea e doar un vis, un loc care a fost odată atât de aproape, dar acum, din păcate atât de departe pentru noi.
Dacă cumva vom reuşi să găsim drumul ce duce dincolo de curcubeu, vom şti sigur când vom ajunge acolo; dacă nu, nu-i nimic, întotdeuna vom avea la îndemână imaginaţia vie a lui Dorothy imprimată veşnic pe celuloidul clasic al cinematografiei, iar tot ce ne cere filmul pentru asta e doar să urmărim sclipirea lăsată de urmele nemuritoare ale pantofilor ei roşii, în acel loc în care sufletele noastre au rămas veşnic tinere.
Pe blog puteți citi recenzia la cartea „Vrăjitorul din Oz”.
