Titlul: Pagini alese. Versuri. Proză (conține Zdreanță)
Autor: Tudor Arghezi
Editura: Regis
An apariție: 2005
Număr de pagini: 334
L-aţi văzut cumva pe Zdreanţă? Cum care Zdreanţă? Zdreanţă, cel cu coteţ memorial la Mărţişor. Acolo unde s-a dat câştig de cauză universului fabulos al poeziei şi literaturii în faţa realităţii, poate uneori copleşitoare — prea monotone, prea dure, prea superficiale.
Dacă vreţi să fiţi deasupra Bucureştiului, urcaţi pe dealul Piscului, pe strada Mărţişor, nr. 26. De acolo veţi domina cu privirea sud-estul capitalei şi, tot acolo, vă veţi întâlni cu o căsuţă-simbol, care bănuim, îl adăpostea pe Zdreanţă, necuvântătorul celebru din poezia omonimă creată de Tudor Arghezi. Căsuţa sa este aşezată în curtea Muzeului Memorial „Tudor Arghezi” (casa pe care a construit-o poetul, unde a trăit o perioadă din viaţa sa cu bune şi rele şi unde este înmormântat). Este „peste drum” de mormintele stăpânilor (Tudor şi Paraschiva Arghezi). Alături este amenajat şi mormântul lui Zdreanţă. Aşadar, ce preţuire mai mare şi-ar fi putut dori un patruped năstruşnic.
În 10 iunie 1926, o bucată de pământ de vreo două hectare, pe care odinioară creşteau vişini, intra în proprietatea lui Arghezi. Impresionat de felul în care aceşti pomi cu rod dulce-acrişor îi ajutau pe oamenii locului să păstreze o legătură sufletească cu rădăcinile lor ţărăneşti – lăsau la fiecare început de primăvară în crengile vişinilor şnururi albe şi roşii pentru un simbolic an roditor –, poetul a numit casa, locul – fosta mahala a Cărămidarilor – şi strada, Mărţişor. Din 1930 familia Arghezi s-a mutat la Mărţişor. Tot acolo a fost construită şi o tipografie. Construcţia casei, cu zid alb şi acoperiş roşu, s-a realizat după planurile poetului. A devenit oficial casă memorială, în 1974, după dorinţa celui plecat la cele veşnice în anul 1967.
Citiţi despre Muzeul Memorial „Todor Arghezi’ aici .
Poezia dedicată căţelului favorit, „Zdreanţă”, a fost cuprinsă în volumul Prisaca, publicat în anul 1954. Este cunoscută atât celor mici cât şi celor mari. În mintea cititorilor Cuvintelor Potrivite apar şi creaţiile argheziene care descriu o traiectorie surprizător de diferită celei principale: „Zdreanţă”, „O furnică” (recenzia poate fi citită pe blog, aici), „Joc de creion” (le-am amintit pe câteva dintre cele mai cunoscute). Ele aduc la lumină învăţăminte pe care le putem extrage din universul aparent neînsemnat al copiilor, al micilor vietăţi din natură. Surprinzător doar la prima vedere, pentru că limbajul poetic este la fel de proaspăt, atât în varianta gravă cât şi în cea ludică. Dramaticele şi exasperatele căutări metafizice sunt înlocuite aici cu deprinderea poetului să lucreze de-a joaca, precum se exprima cândva acesta despre obiceiurile copiilor.
Un portret memorabil, într-o versiune de poveste în versuri, plină de suspans şi învăţăminte, izbuteşte poetul în Zdreanţă. Protagonistul pare croit, zugrăvit. Acesta este un căţel foarte iubit de familia pe care o slujeşte. Este considerat ca un copil. Numele de Zdreanţă i s-a tras de la înfăţişarea sa lăţoasă. Blăniţa-i părea, strâns din petice, probabil de nuanţe diferite dispuse neuniform, o haină peticită. Ochii ca de sticlă, de faianţă, puneau în evidenţă mozaicul colorat din jurul pupilelor şi împreună cu un botic adorabil — un năsuc cu „nara cârnă” — îi dădeau aspectul unei jucării de pluş.
Ei, dar aspectul acesta drăgălaş, parcă improvizat de natură, este dublat de un comportament dezordonat, abătut de la calea cea dreaptă. Căţelul, un ştrengar fără păreche, în loc să fie paznic peste ogradă, se nărăveşte şi deprinde obiceiul unui oarecare, a pungaşului căţel creţ din versurile poeziei populare: Căţeluş cu părul creţ,/Fură raţa din coteţ./El se jură că nu fură/ Şi l-am prins cu raţa-n gură/Şi cu ou-n/buzunar,/Hai la Sfatul Popular.
Cu o răbdare demnă de invidiat dă târcoale la coteţ şi aşteaptă un ceas şi două/o găină să se ouă. Obiceiul nu-i de azi, de ieri ci a avut nevoie de timp, la propriu şi la figurat, să se formeze. Bănuim că de atâta atenţie acordată de stăpâni, câinele a început să se plictisească şi să-şi uite locul şi rostul câştigat cu atâta trudă de străbunii lui. A descoperit între timp o altă distracţie. Îşi foloseşte talentul de-acum în alt scop: De când e-n gospodărie/Multe a-nvăţat şi ştie,/Şi, pe brânci, târâş, grăbiş,/Se strecoară pe furiş./Pune laba, ia cu botul/Şi-nghite oul cu totul.
Din acest punct, poezia aduce subtil în prim planul cititorului lecţii de pedagogie, care îi vizează, desigur, nu atât pe proprietarii de câini care îşi tratează patrupezii ca pe nişte copii, ci pe educatori în general (părinţi, dascăli), pentru că personajul patruped se comportă şi este tratat asemeni unui copil răzgâiat. A iubi nu înseamnă a tolera, a trece cu vederea proaste obiceiuri, iar observaţiile critice pot fi constructive cu o condiţie: să fie aplicate just, cu inteligenţă şi tact. În felul acesta, excluzând pornirile violente, educatorul va obţine o schimbare pozitivă în comportamentul celui mic. Drept exemplu, „mama” lui Zdrenţă, gospodina din poezie, prinzându-l în fapt, procedează la fel de „pungaş”, dar corect, pe măsura faptelor şi puterea de înţelegere a făptaşului, pentru a-l dezvăţa pe căţel de apucăturile rele, de pierde-vară. Iar dacă ne gândim mai bine, oricine şi la orice vârstă poate fi penalizat de o nevăzută „Gospodină”, dacă îşi uită rosturile.
– „Unde-i oul?” a-ntrebat/Gospodina. – „L-a mâncat!”/„Stai niţel, că te dezvăţ/Fără mătură şi băţ./Te învaţă mama minte.”/Şi i-a dat un ou fierbinte.
Creatorul sfârşeşte scurta sa anecdotă, cu imaginea unui căţel pus la respect şi puţin pârlit, care a înţeles advertismentul şi se ţine departe de-acum de coteţul găinii cu culcuşul lui, vecină. Zice Zdreanţă-n gândul lui: „S-a făcut a dracului”.
Zdreanţă
L-aţi văzut cumva pe Zdreanţă,
Cel cu ochii de faianţă?
E un câine zdrenţuros
De flocos, dar e frumos.
Parcă-i strâns din petice,
Ca să-l tot împiedice,
Ferfeniţele-i atârnă
Şi pe ochi, pe nara cârnă,
Şi se-ncurcă şi descurcă,
Parcă-i scos din câlţi pe furcă.
Are însă o ureche
De pungaş, fără păreche.
Dă târcoale la coteţ,
Ciufulit şi-aşa lăieţ,
Aşteptând un ceas şi două
O găină să se ouă,
Care cântă cotcodace,
Proaspăt oul când şi-l face.
De când e-n gospodărie
Multe a-nvăţat şi ştie,
Şi, pe brânci, târâş, grăbiş,
Se strecoară pe furiş.
Pune laba, ia cu botul
Şi-nghite oul cu totul.
– „Unde-i oul?” a-ntrebat
Gospodina. – „L-a mâncat!”
„Stai niţel, că te dezvăţ
Fără mătură şi băţ.
Te învaţă mama minte.”
Şi i-a dat un ou fierbinte.
Dar decum l-a îmbucat,
Zdreanţă l-a şi lepădat
Şi-a-njurat cu un lătrat.
Când se uită la găină,
Cu culcuşul lui, vecină,
Zice Zdreanţă-n gândul lui
„S-a făcut a dracului!”
