În lumea poeziilor lui Șerban Mărgineanu
Romanul polițist i-a asigurat succesul, dar poezia rămâne prima sa iubire
Pe Şerban Mărgineanu l-am cunoscut iniţial ca scriitor de romane poliţiste, însă, de curând domnia sa mi-a dăruit volumul său de poezii intitulat Citadine. Titlul buchetului de versuri ne duce cu gândul la oraş şi la caracteristicile mediului urban. Volumul de faţă a apărut în anul 2009, la Editura Independent Film.
În această carte, au fost strânse 40 de poeme, adunate din mai multe perioade ale vieţii scriitorului şi care reflectă foarte bine personalitatea acestuia. Acest volum a văzut lumina tiparului datorită mamei poetului care l-a susţinut şi îndemnat să facă acest pas uriaş al carierei sale. Tot mama a fost cea care i-a strâns versurile scrise adesea pe orice îi cădea în mână, de la ambalaje de ţigări şi până la şerveţele de hârtie, de la etichete de sticle şi până la coli de hârtie.
Să descoperim temele preferate ale poetului și să-i cunoaștem cel mai bun prieten
Eul liric este nostalgic, pătruns până în măduva oaselor de tristeţe şi singurătate. Printre temele întâlnite în versurile sale descoperim: toamna, parcul, oraşul, cimitirul, noaptea, speranţa, elemente stinghere şi reci. Singura alinare o găseşte în căţelul său pe care-l vede ca pe un centru de echilibru şi fericire; patrupedul devenind cel mai bun prieten al eului liric, cel care îi este aproape atât la rău cât şi la bine: Vai, resturile verii trecute sunt, şi moarte/ Căţeaua şi cu mine plutim aşa departe, (Un câine şi un om); Se fâţâie prin casă şi mica mea căţea, / Mi se aşază-n cale, mă poticnesc de ea, / Are-o privire dulce, şi aere subtile, / Şi stă la mine-acasă de nouă ani de zile… (Obişnuinţă); Şi numai suferinţa o simţi cumplit de vie, / Căţeaua mă urmează, cu-un aer de stafie, / O pată mică, neagră, pierdută pe alei / Fiinţă rătăcită, din lumea de căţei. (Izolare); Te chinuie amintirea iubirilor deşarte, / Şi magnetismul tragic al parcurilor moarte / Şi restul omenirii ce nu te bagă-n seamă. / O ultimă speranţă e câinele şi-o mamă. (Microunivers); Şi izolarea nopţii te prinde ca un val, / Există lângă tine şi micul animal, / Ce completează tihna şi liniştea din casă, / atunci când te priveşte şi vrea să te miroasă. (Insomnia); Şi fericirea vieţii e doar singurătate, / Te rătăceşti prin lume primind picioare-n spate, / Un câine şi o carte, ce minunat muzeu / Ce minunat refugiu al sufletului meu… (Urletele nopţii). Pe lângă patrupedul lui de suflet, eul liric mai găseşte o urmă de consolare şi de linişte în ţigară ori în paharul de coniac sau gin.
Orașul – între iluzii și coșmar
Atras de oraş, dar mai ales de schimbările suferite de mediul urban, eul liric simte nevoia să tragă un semnal de alarmă cu privire la tot ce se întâmplă în jurul său; oamenii care pleacă ori forma oraşului care este într-o continuă schimbare pun o presiune enormă pe mediul înconjurător, ajutându-l să fie lațul de la o zi la alta: Un amalgam de chipuri se schimbă, se transpun, / Şi dau o nouă formă oraşului nebun, / o lume care moare, se luptă, sau se plimbă / În fiecare clipă ceva, în el, se schimbă / O lume care pleacă, o lume care vine, / un milion de oameni cu vise anonime, (Oglinzi sparte). Deşi mediul surprins de poet este unul cu cinematografe, baruri, ministre, bulevarde, palate, mall-uri, ceasuri, lanţuri, inele, lux, într-un colţ retras, ochii eului liric surprinde şi suferinţa, dar şi sărăcia, expuse prin oamenii străzii: Cei care există, tremurând prin gară, / Nu mai au speranţe, n-au mâncat de-aseară, / Sunt bătuţi de soartă, şi loviţi de criză, / Sunt mâhniţi prin viaţă de o vagă criză, (Blitz-Streets); Trece-un stol de păsări, se dizolvă-n zare, / Am pierdut căldura razelor de soare / Oamenii fără soartă dorm pe la metrou, / Frunzele tăcerii nasc un vag ecou (Autumnal). Adevărata faţă a oraşelor mari, este dată şi de Fetele de noapte: Nu mai am speranţe, nu mai am pretenţii. / Fetele de noapte şi-au pierdut clienţii, (Coşmar stradal); O iederă absurdă visează pe perete, / Oraşu-i plin de târfe pe jumătate bete / Au trupul agonic şi priviri febrile. / le-au fugit clienţii, n-au mîncat de zile… (Iedera anatomică).
Viaţa este o adevărată luptă, la finalul căreia cei mai puternici vor rămâne în picioare. De-a lungul anilor sacrificiile sunt la ordinea zilei, sacrificii ce uneori te pot despărţii de cei dragi pentru a-ţi aduce un trai mai bun: Ne rătăcim prin viaţa ce o plătim în rate (Izolare).
În poezia Omul asfaltului adevărata viaţă de oraş este transpusă ca o fotografie vie; creatorul rătăceşte pe străzi, mai vizitează cârciumi mai de trei parale, oraşul pare a fi plin de cluburi, târfe şi rachiu, manelele răsună la orice colţ de stradă înecând amarul locuitorilor, bătăile de la colţ de stradă completează tabloul oraşului alături de morţii care sunt duşi la morgă. La prima vedere pare o imagine a groazei, a infernului, însă este doar un crud adevăr cu care se confruntă marile oraşe precum cel care îl surprinde de poet. Cu toate astea, eul liric se simte fascinat de această realitate: Sunt fascinat de muzici, de oameni, şi de şoapte, / Ce dau atâta farmec oraşului de noapte, / Trăind prin cluburi, cârciumi, şi nesfârşite baruri, / Unde se nasc o clipă iluzii şi coşmaruri… (Umbra nopţii).
Cimitirul joacă un rol importat în creaţiile lui Şerban Mărgineanu; aici, printre morminte, creatorul îşi găseşte liniştea de care are nevoie şi pacea după care tânjeşte: Frigul mă răneşte, şi încerc s-admir / Liniştea şi pacea vreunui cimitir […] Mai exact pe-o bancă şi privesc în zare, / Mai ascult un clopot de înmormântare… (Paşii timpului).
Ritmuri simple departe de viața de la oraș
Uneori, aglomeraţia şi viaţa de oraş îi stârneşte creatorului dorul de ţară, de linişte şi de natură. Acestuia îi este dor de câmpuri, de păduri, de case, / Îmi e dor de oameni care nu ac nazuri, / Care dau la peşte prin gârle şi iazuri. Zgomotul de trăsură, nechezatul cailor, Câinii care mâna turmele de oi, / Zgomot de tractoare, sunet de cimpoi… completează lume de basm după care eul liric tânjeşte. Viaţa de la ţară, tainică, reală, / Să mă-mbăt cu ţuica tradiţională/ Ritmul muncii, toamna, nu are răgaz, / vreau să văd lumina lămpilor cu gaz. Dorinţa de a se pierde pe câmpuri, uliţe, noroaie da un farmec aparte vieţii liniştite de la ţară. Aceste frumoase tablouri croşetate din dorul pentru mediul rural, sunt împletite cu măiestrie şi cu dor în poezia Intersectare. Tabloul meleagurilor străbune este completat de imagini inedite surprinse în poezia Ritmuri simple: Cei de-aici n-au vile, cluburi, sau palate / Dar au alte ritmuri, mai adevărate/ Nimeni nu le simte, nimeni nu le ştie. / Viaţa de la ţară ne e temelie… Ultimul vers este realitatea vieţii fiecăruia dintre noi; cu toţii avem rădăcinile într-un sat, din această lume mare unde liniştea şi tradiţiile încă se mai păstrează, iar oamenii ştiu să se bucure de lucrurile mici care îi fac cu adevărat fericiţi.
Leul liric se simte prizonier pe viaţă-n oraşele de şoapte (Iluzii paralele). Parcă aici nu-şi găseşte locul, liniştea de care are nevoie, însă este nevoit să îndure şi să stea Legat sunt de oraşul de miere şi venin.
Speranţa pare ultima cale de a ieşi pentru creator de a ieşi din această cochilie a singurătăţii în care s-a închis. Din disperare, vrea să apeleze la divinitate, însă nici aici nu poate ajunge din varii motive aşa că singura sa alinare rămâne moartea: Încerci pe la centrală să mai obţii un ton/ Lui Dumnezeu din ceruri / Să-i dai un telefon / E ultima speranţă şi ultimul remediu, / Dar Dumnezeu lipseşte, se duce în concediu, / Îţi iei, discret, cu tine speranţele deşarte,/ Mai tragic un gât de votcă. / Şi te grăbeşti spre moarte… (Discreţia unei speranţe).
Lirica lui Șerban Mărgineanu
Lirica lui Şerban Mărgineanu este una dură, dar în acelaşi timp reală. Poetul surprinde viaţa de la colţ de stradă, adevărata oglindă a marilor oraşe folosind imagini clare şi obiective. Fiind fan B.U.G. Mafia şi citind aceste versuri, pot înţelege cu uşurinţă profunzimea poeziilor, duritatea vieţii în faţa căreia mulţi închid ochii, făcându-se că nu o văd. Am citit aceste poeme cu mult drag şi vreau să le recomand cu încredere tuturor cititorilor noştri. Volumul de faţă se poate comanda direct de la scriitor cu tot cu autograf. Pe Şerban Mărgineanu cine doreşte să-l cunoască o poate face cu uşurinţă, pe Facebook. Scriitorul este o persoană comunicativă, receptivă şi în acelaşi timp un om de nota zece care pune suflet în tot ceea ce face şi-i respectă cititorii la adevărata lor valoare.
Pe blogul nostru mai puteţi găsi şi alte recenzii la romanele poliţiste ale lui Şerban Mărgineanu:
Natură moartă cu sevraj, „Nebunul cu automatul” și„Sânge și versuri”.
Contactaţi-l şi comandaţi-i cărţile, astfel adevăratele valori ale literaturii române nu vor muri niciodată! Telefonul scriitorului este 0727269203. Vă stă la dispoziție pentru detalii.
